plac fiicei Preşedintelui, stăpâna de azi! E adevărat?... Întrebă
glumind Xavier, ca să înlăture discuţia prea serioasă pe care o provocase.
— O! Nu!... Asta nu!... râse Olivia, arătând dinţii mici, albi, şi clătinând în bluza-i galbenă două naramze nevăzute.
Apoi, foarte serioasă: — Xavier, venind aici, în Mariana, n-am urmărit să vânez nici glume, nici complimente, ci
preocupată de o idee mult mai însemnată.
Xavier tăcu, în aşteptare.
Olivia urmă, silindu-se a înăbuşi un suspin care-i îngreuna sufletul:
— Spre a nu părtini pe niciunul din conducătorii Oraşelor, care au acelaşi drept la locul meu, şi mai cu seamă
pentru a sluji cum se cuvine gândului tatălui meu, am nevoie să fiu deplin lămurită.
— Cu ce-ţi pot fi de folos? întrebă Xavier de-a dreptul.
Toată Mariana, toate uzinele, minele şi laboratoarele îţi stau la dispoziţie.
Olivia gândi o clipă şi, ridicând privirile, zise tot atât de hotărâtă:
— Lămuririle, inginer Xavier, de care aş avea nevoie te privesc numai pe dumneata.
— Nu pricep, zise cu ochi şi mai mari şeful Marianei.
Trebuie să dau explicaţii asupra vieţii mele intime? Asupra convingerilor mele politice? Ideilor mele ştiinţifice?... Cred că
nimeni nu mă poate sili. Nu m-a întrebat niciodată nici Preşedintele Pi asupra acestor lucruri atât de...
— Dar dacă te-ntreabă fata lui?... îl întrerupse Olivia.
— Nu văd de ce. La ce i-ar folosi şi de ce i-ar păsa?
Olivia se apropie şi mai mult de Xavier şi.
Întinzându-i mâna măslinie, şopti:
— Vreau să fim prieteni, Xavier! Vreau să-mi arăţi aceeaşi încredere ca tatălui meu! Mărturiseşte că, fără ştirea nimănui, urmăreşti ca şi tata o experienţă ştiinţifică. Ştiu că-n odăile dumitale de lucru nu are voie să intre nimeni şi că de vreme îndelungată Iran singur supraveghează munca în Mariana. N-ai venit să-l vezi pe tata în ultimul ceas al vieţii
lui. Tata te aştepta. N-ai voit să ceri ca studierea gazului 8 să
fie făcută de o Comisie sau să ţi se încredinţeze întâi dumitale - de ce?...
Inginerul tăcea. În mânuţa lui albă şi rece ţinea degetele lungi, fierbinţi şi oacheşe ale Oliviei.
Glasul ei şopti: — Înseamnă pentru dumneata atât de puţin locul tatei, dreptul de a supraveghea Omenirea?...
Aveai putinţa să înlături pe Whitt - de ce n-ai voit?... Nu sunt decât o mariană, ştiu, dar sunt fiica Preşedintelui, Xavier, şi s-a întâmplat să fiu şi cea mai bună dănţuitoare a Oraşelor.
Dreptul de a mă avea pe mine nu te-a neliniştit şi ispitit deloc?... N-ai presimţit că, alcătuită din toate acestea la un loc, făptura mea ar putea fi o bucurie, o fericire deosebită?...
Cine eşti dumneata, Xavier, care nu mă vrei?
— Un om. Olivia, răspunse inginerul.
Apoi tăcu. Ochii fetei se umplură de lacrimi.
— N-am nimic de ascuns, Olivia, urmă inginerul. Şi nu mă interesează destinele Omenirii. Bătrânul Pi ştia. Discuţia duşmănoasă cu Whitt în privinţa direcţiei viitoare a sforţărilor noastre spre altă Constelaţie sau către inima Pământului n-a avut niciun rost. A fost o simplă enervare pricinuită de dumneata.
— De mine?... zise fata, arătându-se, între sânii mici, cu un deget prelung.
— În Hawaii nu mai calc. Încă o dată, destinele Omenirii nu mă interesează. E prea târziu.
— Nici destinul meu, Xavier?... Întrebă Olivia cu glas de intimitate.
— O, desigur, dacă ar ţine de mine! Dar destinul dumitale, Olivia, ţine de altceva decât de preferinţa cuiva,
nu?... Tot ce mai pot face acum, în aşteptarea morţii, e să
privesc. Atât. Eu sunt tot ochi, precum alţii sunt în vârful degetelor, ca dumneata, în nări ca Filister, în nervi ca Santio, în urechi ca Aligator, în viscere ca doctorul Harwester, în inteligenţă energică şi sfredelitoare ca Whitt. Voluptatea mea e să văd şi cred că în epoca terestră, când Soarele colora lumea, aş fi fost poet sau pictor. În Oraşele submarine nu există culori, şi ochii noştri care au pierdut pleoapa s-au mărit atât de mult, pentru că ne ameninţă întunericul. De aceea privesc, nu vreau decât să privesc... cât mai pot, cât se mai poate.
