Şi râse în cascade grele, ironică. Sonia îşi retrase braţele într-un dans de jignire şi întrebă cu buze subţiri, rele:
— Inginerul Whitt?
— O! Nu e inginerul Whitt!...
— Atunci Filister? Santio?... Îţi plac ochii mongolici ai lui Santio?
— Nu, Sonia, nu e nici Santio!...
Sonia gândi o clipă. Întrebă:
— Inginerul din Mariana? Cum îl cheamă? Nu l-am văzut niciodată. Am auzit că e o gorilă păroasă...
— Xavier?... Nu, Xavier nu e o gorilă, Sonia! Dimpotrivă!
E un om ciudat şi ascuns, Xavier. Nu ştiu dacă-mi place mai mult ca ceilalţi... Dar mie nu-mi e îngăduit să vreau pe
cineva, Sonia. Eu trebuie să fiu soţia Preşedintelui un an, oricine ar fi... Dar până acum nu e nimeni, Sonia! Sunt încă
a ta...
Olivia, privindu-şi pe sub gene prietena iubită, aştepta acum una dintre îmbrăţişările pătimaşe ale făpturii ei de gheaţă. Dar Sonia sta locului, mistuindu-şi gelozia. Apoi deodată, ferindu-se, îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile într-un hohot de plâns fără lacrimi, disperat, torturat, ca o pierdere pentru totdeauna.
— O! Sonia... zise Olivia şi se apropie de ea, încercând s-o dezmierde. Ce înseamnă asta?... Se poate? Pentru un bărbat pe care nici nu-l ştiu încă, nici nu-l vreau! Îşi mai dau seama bărbaţii ce-nseamnă iubirea?... Ştii bine, Sonia, că eu pe tine te voi dori, pe tine te voi iubi - oricând, totdeauna!...
GAZUL 8
Va găsi inginerul Whitt gazul 8?...
După ce întrebarea fu discutată de toţi locuitorii Oraşelor, în ascensoare, la Teatru, fu aproape uitată.
Oamenii nu văd prea aproape. Oamenii uită repede.
Inginerii celor trei Oraşe însă nu uitau. Ei n-aveau dreptul să uite. Mai cu seamă Santio, care furniza electricitate. El ştia că turbinele funcţionau complet numai în epocile de lună plină. Mările agitau iar valurile - slab - şi zămisleau încă forţele electrice necesare vieţii Oraşelor.
Descoperirea gazului 8 şi punerea în funcţiune a lămpilor Pi ar da oraşului Cap-Verde rang de Oraş teoretic, ca Hawaii, şi ar uşura şi munca silnică a oamenilor din Mariana. În locul
turbinelor greoaie, ţinute aproape de suprafaţa apelor - cu atâtea jertfe umane - oamenii ar suge electricitatea din materia descompusă, cu aparate mici, la fundul mării, comod.
În scurtă vreme n-ar mai exista decât Oraşe de rangul întâi şi s-ar rezolva astfel şi cumplita problemă a inegalităţii oamenilor. Ideea lui Whitt, săparea unor oraşe noi în miezul tare al Pământului, i se părea lui Santio o utopie!... Speranţa lui Xavier ca oamenii să zboare în altă Constelaţie, o nebunie!
Să se descopere gazul 8!
Şi cât mai curând!...
Să se desfiinţeze acele pericole uriaşe, permanente, care sunt acumulatorii cu plăcile de plumb de sute de metri, rezervele de electricitate din transformatorii instalaţi ca o perpetuă dinamită la fundul oraşelor.
Să vie gazul 8!...
Să se lucreze cu lămpile Pi - mici ca brichetele, dar cu puteri mai mari ca toţi Generatorii!
Fiecare om înzestrat cu o mică scânteie Pi!...
Să vie gazul 8!...
Închis în laboratorul lui particular, unde nu voia să mai primească pe nimeni, inginerul Whitt examina încordat lampa cu opt conuri. Cât ar fi fost de folositoare acum manuscrisele fostului Preşedinte!... Directorul Oraşului Hawaii ar fi putut afla metoda pe care bătrânul Pi o folosise ca să ajungă la întâia formulă, principiul care l-a dus la a doua şi ce obstacole noi s-au ivit străbătând cele 7 conuri, unde ideea s-a oprit, şi imaginaţia a murit... De bună seamă, conul 8 trebuia să fie o culme, o izbăvire a celorlalte 7, căci nu era de închipuit să nu fi existat vreo simetrie a dificultăţilor - în conul 2,4,6 sau în conurile corespunzând
divizorului 3, ascunzând o parte, dacă nu taina toată a conului 8.
Doctorul Harwester, spiritul hilar şi sinistru care a ars manuscrisele bătrânului Pi, a pus astfel Omenirii cea mai mare piedică în drumul ei spre mântuire.
Inginerul Whitt a reluat experienţele de descompunere a atomului, examinând funcţia specială a fiecărui con. Când a ajuns cu cercetările la cel din urmă, a băgat de seamă că
electronii atomului se destrămaseră într-adevăr, dar pluteau la o distanţă destul de mare unii de alţii fără să-şi piardă
coeziunea, precum sistemele astrale alcătuite din numeroase corpuri cereşti îşi păstrează la oricât de mari distanţe forţa de atracţie şi echilibrul între ele.
Aici se oprise bătrânul Pi: la slăbirea forţei de atracţie a electronilor din atom, dar nu la anularea deplină a atomului.
Problema era unică. Ea nu se mai pusese în niciunul din cele şapte conuri, a căror funcţie se mărginise la o eliberare graduală. Bătrânul Pi privise greutatea drept în faţă: destrămarea electronilor definitiv! Glasul lui mai striga cu dispere: “Sfărâmaţi celula! Distrugeţi atracţia universală a primelor elemente!... Eliminaţi iubirea iniţială care a împreunat întâile existenţe!...”.
Inginerul Whitt îşi luase o însărcinare asemănătoare cu aceea de a se strecura între Pământ şi Lună sau între Soare şi Marte, spre a spulbera forţa de atracţie dintre ele - să
