În Mariana, fiica Preşedintelui şi prietena ei Sonia au fost primite în gara din vârful piramidei de Iran, a cărui înfăţişare sălbatică, păroasă pe Sonia o îngrozi. Ea şopti Oliviei, pe când ieşeau din ascensorul personal al inginerului-şef:

— Toţi din Mariana sunt aşa de hidoşi?... De ce m-ai adus aici, Olivia?

Olivia răspunse:

— Nu, Sonia, Iran nu e atât de urât cât ţi se pare acum şi e cel mai de seamă om din Mariana, după Xavier.

— Şi Xavier?... Xavier seamănă cu Iran?

Olivia râse:

— La înfăţişare nu. La suflet probabil da. Inginerul Xavier ieşi întru întâmpinarea fiicei Preşedintelui şi a prietenei ei. Le salută e-un surâs care se ivea foarte rar în chipul lui, de obicei el plutind într-un vis lucid. Când atinse cu buzele mâna lungă, rece, a Soniei, mărturisi:

— Nu ţi-am văzut niciodată mâinile dansând, domnişoară, dar le văd acum în închipuire şi te felicit.

Olivia lămuri pe Sonia, care nu înţelegea:

— Inginerul Xavier vine foarte rar în Hawaii, şi la Teatrul nostru niciodată. Pe mine mă vedea numai când îl chema tata.

— Paguba e a mea, zise Xavier.

— Vremea nu e pierdută, domnule inginer, zise Sonia. În fiecare seară, Teatrul din Hawai este deschis oricui.

Xavier o arătă pe Olivia:

— Mi se pare că am pierdut prilejul. Domnişoara Olivia nu mai poate juca!

— Vrei?... se-ntoarse către Olivia prietena gata oricând să danseze. Înainte de a pleca din Mariana, să dansăm câteva minute pentru el şi Iran, ajutorul lui, care şi acum se uită la noi atât de încruntat!...

— O! Iran nu e încruntat! surâse inginerul Xavier. Cred că vă admiră, domnişoară Sonia. El n-a mai văzut fiinţă atât de albă. Din partea-mi, încântat de vizita dumneavoastră, nu vă pot oferi decât priveliştea minelor, a furnalelor, atelierelor şi Craterul... Voiţi să mă urmaţi?

Olivia rămase o clipă gânditoare. Apoi, întorcându-se către Iran, zise cu prietenie:

— Iran, domnişoara Sonia, prim-balerină la Teatrul Omenirii din Hawaii, ar dori să vadă minele şi Craterul. Eu le

cunosc. Vrei s-o întovărăşeşti şi s-o lămureşti?... Du-te, Sonia!

Olivia ţinea să rămână singură cu inginerul Xavier. În privirile mari, albastre, ale Soniei se iviră două vârfuri de stilet: gelozie. Dar surâsul candid, cald al ochilor întunecaţi, cu gene lungi, ai Oliviei, îi spuse: “Tot nu crezi în mine?”.

Şi Sonia, salutând uşor pe Xavier, se îndreptă spre uriaşul Iran cu amândouă mâinile întinse. Cu degetele prelungi ale dănţuitoarei îndreptate către el, marianul negru nu ştiu ce să facă...

— Degetele se sărută, îi şopti Sonia.

Dar nu-i mai dădu răgaz şi porni spre ascensorul oblic din fundul sălii.

Iran, luând o privire de încuviinţare de la Xavier, o urmă.

Când rămase singur cu Olivia, chipul surâzător al lui Xavier se-ncruntă. Fără asprime în glas, dar destul de apăsat, zise:

— Îţi mulţumesc pentru cinstea prezenţei dumitale, domnişoară Olivia. Dar ce caută la inginerul Marianei, membru în Comitetul politic, fiica Preşedintelui Pi? Este o neprevedere gravă. Căci nu trebuie să fii bănuită de nici o părtinire. Îţi închipui oare că inginerul Whitt, în mâinile căruia se află o experienţă hotărâtoare, nu ştie unde eşti acum?... Să punem toată această întâmplare pe socoteala prieteniei dumitale cu Sonia - şi tot ce poţi face mai bine e să

părăseşti numaidecât Mariana.

Olivia fu cutremurată de-un fior de furie şi ruşine. Dar se reţinu. Surâse şi apucă brusc mâna directorului Marianei.

— O! Nu te teme, Xavier! N-am venit să te compromit şi nici mie să-mi fac vreun rău. Ar fi trebuit să gândeşti mai

curând că nu vreo curiozitate uşuratică m-a adus aici. Dar n-ai avut de unde să mă cunoşti îndestul ca să-ţi dai seama că nu sunt mai prejos de gândul dumitale. Ştiu ce am de făcut, tocmai din puţinul preţ pe care-l pun pe mine însămi şi din conştiinţa că e mai de preţ idealul pe care am fost lăsată să-l slujesc.

Xavier întrebă rece:

— Atunci ai venit să iscodeşti? Olivia răspunse:

— Ştii bine că nu e nevoie. În acest moment nu în lucrările dumitale se află soarta oamenilor, ci în ale altuia. Şi tot ce se petrece în Mariana, Cap-Verde şi Ceylan, văzut şi nevăzut, se ştie precis în Hawaii. Cred că, spre deosebire de ceilalţi ingineri, tata îţi va fi destăinuit - pentru că avea multă

încredere în dumneata - marea taină a Capitalei: că oricare din Oraşe, la un singur semn luminos ce pune în mişcare supapele de siguranţă, poate fi otrăvit cu fosgen sau invadat în câteva secunde de apele Oceanului. Aceste puteri sunt acum în mâna mea. N-am nevoie să spionez, inginer Xavier!...

În Hawaii, la Preşedinţie se ştie tot.

Şeful Marianei privi drept, pătrunzător, în umbra genelor Oliviei:

— Nu-mi rămâne decât să bănuiesc - împotriva execrabilei păreri pe care o am despre nesimţirea mea - că...

plac fiicei Preşedintelui, stăpâna de azi! E adevărat?... Întrebă

glumind Xavier, ca să înlăture discuţia prea serioasă pe care o provocase.

— O! Nu!... Asta nu!... râse Olivia, arătând dinţii mici, albi, şi clătinând în bluza-i galbenă două naramze nevăzute.

Apoi, foarte serioasă: — Xavier, venind aici, în Mariana, n-am urmărit să vânez nici glume, nici complimente, ci

preocupată de o idee mult mai însemnată.

Xavier tăcu, în aşteptare.

Olivia urmă, silindu-se a înăbuşi un suspin care-i îngreuna sufletul:

— Spre a nu părtini pe niciunul din conducătorii Oraşelor, care au acelaşi drept la locul meu, şi mai cu seamă

pentru a sluji cum se cuvine gândului tatălui meu, am nevoie să fiu deplin lămurită.