Cu mânuţele ca două flori cu cinci petale albe mici pe umerii lui, îl privi drept, aşteptând să ridice ochii, să-i citească
sufletul. Cu o furie neobişnuită, aproape instinct, Whitt o cuprinse cu braţele-i mici şi, tremurând, o apăsă puternic de el. O clipă înmărmuriră amândoi, unică fiinţă cu două capete apropiate. Fulgerul mut trecu o dată, cutreierând scurt făptura lor înlănţuită, şi Lucia rămase nemişcată. Apoi, suspinând uşor, voi să se depărteze. Whitt o privi drept:
— Lucia, te-am chinuit...
— O! Nu! Whitt!... Dar, când ştiu că un an o vei avea pe Olivia care e mai mult mariană, îmi închipui că poate după
aceea mă vei prefera - că mă preferi de pe-acum. Oricând vei
voi, Whitt, mă poţi chema la tine. Oricând!
— Iubire?... Într-adevăr, Lucia?...
Lucia privi în jos ruşinată, gânditoare, apoi, ridicând capul, zise:
— Poate că da, Whitt, fără să vreau, Whitt, fără să ştiu.
Am ajuns să cred că noi, femeile, suntem fiinţe inferioare: tragem înapoi, cum am mai fost. Mergem înainte numai întrucât ne iau bărbaţii cu ei, Whitt. Lasă-mă să te iubesc - o, mai cu seamă acum, când simt că te pierd!
Whitt nu răspunse. Lucia puse iar mâinile mici pe umerii lui, dar nu se apropie. Privirile ei îl învăluiră într-o dulce nelinişte. Cu blândeţe, Whitt se desprinse. Soneria de la ascensor îl chemă. Avea o întâlnire cu doctorul Harwester, pe care-l bănuia vinovat de disperarea care-l ucisese de curând pe inginerul Manido de la Electricitate.
Ce se petrecea? Era într-adevăr moartea atât de aproape?...
— Nu stau mult la doctorul Harwester, zise încet. Te mai găsesc?... De când a murit bătrânul Pi, nu mai pot suferi să
rămân singur. Nu e ciudat?...
Lucia răspunse:
— Eu nu plec, Whitt. Te aştept aici şi după schimbul echipelor. Şi să vii înapoi voios! Îmi dai voie să te îmbrăţişez?... Cum făceau soţiile credincioase acum o sută de mii de ani!...
Cu această glumă în care tremura totuşi un adevăr, Lucia îşi lipi ovalul rece al chipului de ovalul parcă şi mai rece al lui Whitt.
Coborând spre doctorul Harwester, inginerul Whitt se
încrucişa cu ascensoarele în care oamenii, cântând în cor, se duceau spre Laboratoare. Era ora cinci dimineaţa, când răsărea odinioară Soarele aproape alb de incandescenţă
deasupra munţilor, mărilor şi oraşelor de piatră de la suprafaţa Pământului.
Ei nu ştiau - nu ştiau încă!
Doctorul Harwester, pântecos, cu faţa apoplectică, ieşi întru întâmpinarea inginerului Whitt. Îl bătu Pe umăr cu bunăvoinţă:
~ Nu-ţi face inimă rea, Whitt! Al tău e viitorul!
Olivia va renunţa singură la Preşedinţia care nu-i foloseşte la nimic şi se va grăbi să-şi aleagă repede soţul, de care, te asigur, sângele, glandele, părul ei fierbinte de mariană au mare şi urgentă nevoie! Fetele negre n-au suferit niciodată de prea mult intelect şi instinctul lor n-a fost niciodată îndestul de satisfăcut, hahaha!... Vino repede să
vezi nişte peştişori, Whitt, să juri că sunt oameni mici. Numai privirea lor e cam idioată...
Cu braţul miniatural pe după grumajii inginerului Whitt, doctorul îl duse prin câteva săli cu bolnavi care aşteptau să
fie operaţi, apoi coborâră trepte în spirală şi se opriră într-o uriaşă sală circulară, răcoroasă, cu un mare bazin la mijloc şi numeroase colivii acvatice pe pereţi.
— Medicii şi doctoriţele care lucrează sus, în sălile de operaţie şi în farmaciile Institutului, cunosc acest admirabil refugiu marin?... întrebă inginerul Whitt.
— O! Nu!... De altfel, nici nu i-ar interesa... Aci, în afară
de dumneata, iubite Whitt, n-a mai fost până acum decât bătrânul Pi, câteva zile după alegerea lui ca Preşedinte. Aci nu vine nimeni. E laboratorul meu secret.
— Alchimia dumitale?... zise ironic inginerul. Şi ce minuni ai iscodit?... Să vedem! Am venit la dumneata, doctore, nu să mă cauţi de vreo boală, cum ţi-o fi spus secretara mea, chimista Lucia.
— Bănuiam că Lucia exagerează... râse doctorul.
— Am venit, urmă inginerul Whitt, să aflu părerea dumitale asupra nebuniei subite a sărmanului Pi şi dacă este îndreptăţită - din punctul dumitale de vedere - sinistra lui profeţie care a tulburat toată ordinea noastră socială. Părerea mea o bănuieşti şi e strict ştiinţifică: atâta vreme cât Craterul din fundul oraşului Mariana ne furnizează flăcări - şi avem de pe-acum oarecare rezerve metalice - civilizaţia submarină
e în plin progres. În afară de melancolia care a cuprins câteva din personalităţile mai de seamă şi de care, mărturisesc, mi-e teamă să nu mă molipsesc până la urmă şi eu, cred că nimic nu ameninţă fericirea oamenilor. Eu nu vreau să mă las influenţat de isteriile moderne. Ar fi nevoie poate de o mai esenţială purificare a sângelui nostru de reziduurile străvechi, pământeşti, recunosc, dar ele nu mai sunt de mult un pericol prea serios. Doctorul Harwester ascultă cu luare-aminte cuvintele bine cumpănite ale inginerului Whitt, în care regăsi îndrăzneaţă lui luciditate - dar nu avu curajul să ridice privirile. Foarte serios - el care de obicei trăia într-o veselie neîntreruptă, deşi cam enervantă şi provocând o febră rece -
doctorul Harwester răspunse:
— Whitt, de ce să discutăm lucruri atât de însemnate şi, ca toate lucrurile însemnate, destul de triste?... Vino mai bine în partea asta a peretelui de cristal, să-ţi arăt ceva minunat!
