făptură, cu sânge de mariană caldă, străbătută de toate instinctele dansului, avea o conştiinţă atât de vie? Dacă

trupul ei se trăgea din Oraşul focului, sufletul îl moştenise de la bătrânul Pi, întreg. Şi, cuprins de o teamă tainică, doctorul Harwester tuşi, pregătindu-se parcă a destăinui ceva.

Dar nu mai avu vreme. Lumina becului portocaliu se aprinse deasupra uşii de două ori: Comitetul politic aştepta.

Olivia, urmată de doctorul Harwester, care părea şi mai pântecos, şi mai umflat, ca ameninţat de apoplexie, intră în biroul de lucru al fostului Preşedinte. Inginerul Whitt, Filister, Santio, Xavier se apropiară şi sărutară pe rând mânuţa oacheşă a fiicei Preşedintelui. Cu obrajii încinşi de emoţie, cu pleoapele în jos şi cu umbrele subţiri ale genelor mult mai

lungi ca genele însele, Olivia se aşeză în fotoliu.

— Cine a luat iniţiativa acestei întruniri?... întrebă

şovăind Olivia.

— Eu, răspunse inginerul Whitt, privind-o în ochi.

— Te felicit, inginer Whitt, zise Olivia. Ai sentimentul răspunderii noastre.

Inginerul Whitt era încredinţat că Olivia îl va întreba de pricina grabei lui şi va avea deci prilejul, înaintea oricăror neînţelegeri, să grăbească chemarea Oraşelor pentru alegerea unui preşedinte. Dar Olivia era preocupată de alt gând, pentru ea mult mai însemnat.

Aruncând o privire celor din jur, zise:

— Tata a murit, precum ştiţi, disperat. Grija viitorului omenirii nu l-ar fi putut tulbura în asemenea măsură până la capătul vieţii, dacă nu şi-ar fi dat seama că mântuirea noastră e pe trei sferturi o himeră. Soarta a voit ca tata să nu atingă nici vârsta de 40 de ani. Era poate anul nădejdii lui, căci tata a lucrat fără ştirea nimănui la sfărâmarea coeziunii moleculare şi la captarea energiei inter-atomice. Era singurul mijloc, după credinţa lui, să se simplifice funcţiile Oraşelor submarine, să se revitalizeze organismul omenesc în decadenţă, să evadăm poate din închisoarea apelor, fie sfredelind scoarţa Pământului, ca să ajungem mai aproape de sâmburele de foc - cum a crezut la-nceput -, fie părăsind globul pământesc şi zburând în altă Constelaţie, cum i s-a părut mai raţional în ultimul timp.

— Unde e manuscrisul? întrebă scurt inginerul Xavier şi se ridică de la locul lui.

Olivia îl privi, uimită de această grabă sau neîncredere, şi răspunse:

— Manuscrisul îl veţi avea îndată. Nu ştiu cum trebuie să procedez. Calculele, tata n-a mai avut răgazul să le ducă

până la capăt - şi de aceea poate a murit atât de trist. Cui să-i încredinţez acest manuscris?... Poate că tata, în ceasul din urmă, dacă ar fi fost de faţă şi inginerul Xavier din Mariana, v-ar fi predat tuturor manuscrisul - spre a duce mai departe laolaltă cercetările. Să fac altfel, ar fi nedrept. Dar chiar în acest caz, întreb: Voiţi să lucraţi laolaltă?...

O tăcere prelungă urmă cuvintelor Oliviei.

— Nu, nu se poate! murmură în sfârşit Filister.

Societăţile anonime culturale şi cooperativele ştiinţifice n-au dus niciodată la cine ştie ce ispravă.

Olivia îi privi pe toţi aşteptând. Neprimind niciun răspuns, zise:

— Doctorul Harwester vă va preda fiecăruia în parte câte-o copie după manuscrisul neterminat al tatei. Originalul rămâne aici şi poate fi cercetat de oricine, oricând.

Dar, în aceeaşi clipă, doctorul Harwester, parcă mai palid ca de obicei, vorbi cu acea răceală care era seriozitatea lui:

— Domnilor colegi şi prieteni, manuscrisul pe care l-am cercetat era alcătuit din petice de hârtie cu ştersături atât de numeroase, încât... încât am socotit că nu va fi de niciun folos - şi l-am ars.

La uimirea justă a celor de faţă, se adăugă spaima Oliviei, care abia avu puterea să silabisească:

— Doctore... cum?

Inginerul Xavier, care-şi păstrase sângele rece, se înclină

în faţa fiicei Preşedintelui:

— Îmi daţi voie să mă retrag?...

Dar Olivia nu-i întinse mâna, căci nu înţelesese cuvintele lui.

Întorcându-se către Filister, întrebă:

— Lampa cu opt conuri ai distrus-o cumva şi dumneata?...

Inginerul Filister puse pe masă, în faţa Oliviei, un fel de ochean de cristal, în care se îmbucau opt conuri, înlăuntrul cărora scapără câte-un ac de platină, în spirală.

— Lampa aceasta cu opt filamente, lămuri Filister oftând adânc, nu poate sluji la niciuna din fazele de fabricaţie a gazelor alimentare. Cred că bătrânul Pi a construit lampa în cu totul alt scop. Formula gazelor combinate înscrisă pe fiecare con al lămpii parc să-i fi slujit mai curând la experienţe de fizică. Ultimul con, de altfel, nu cuprinde nici o formulă...

Doctorul Harwester se apropie de masă, luă fără grabă

lampa cu opt conuri, citi formulele şi puse lampa la loc. Apoi zise, aproape cu nepăsare:

— Da... E lampa pe care am văzut-o desenată între peticele de hârtie ale Preşedintelui. Aceleaşi combinaţii de gaze: hidrogen, heliu, oxigen.

Santio luă şi el lampa, o cercetă şi, fără a o pune la loc, explică:

— Mi se pare că ideea Preşedintelui se poate ghici destul de uşor. Acest fir circulă pe-o bucată de metal, desigur cu cea mai mică cifră de coeziune. Cele opt conuri sunt cu opt cuptoare, care au opt gaze diferite, la anumită temperatură

provocată de spiralele de platină, au menirea să desfacă progresiv atomii. Preşedintele n-a găsit gazul ultimului con...

Filister exclamă:

— Exact! Santio a văzut exact!... Dacă bătrânul Pi mai trăia încă un an, ducea descoperirea până la capăt!...

Xavier se apropie de masă. Citi cu luare-aminte formulele înscrise pe conuri. Apoi, desfăcând mânuţele albe de trup, ca şi cum ar fi voit să se depărteze repede, zise:

— Bătrânul Pi, trăind încă un an, ar fi inventat lampa descompunerii atomilor, dacă există într-adevăr în Univers fluidul necesar ultimului con. Există?

Pe chipul Oliviei, a cărei frumuseţe în bucurie la apropierea lui Xavier se deschisese o clipă ca o veche floare tropicală, trecu o umbră.

— Tata avea multă încredere în dumneata, inginer Xavier, şi dumneata nu ştii, oare, decât să te îndoieşti?

Xavier privi în ochii Oliviei şi gândi fără să se grăbească: