după mii de ani de povară, de cea mai însemnată şi caracte-ristică funcţie a vieţii, care era naşterea. În curând vom procrea în utere din cauciuc la o anumită temperatură, unde noi şi iubitele prescrise de Comisia eugenică ne vom depune şi amesteca, prin bună înţelegere, icrele. Hahaha!...

— Tocmai dumneata, doctore Harwester, care ai făcut atâtea lucrări şi descoperiri însemnate în direcţia procreării artificiale, te plângi de progres?...

— Mă plâng?... Deloc!... Eu nu mă plâng niciodată de nimic, prietene Whitt! Eu sunt vesel - cel mai chefliu dintre oameni!... Râd toată ziua! Uite, râd şi acum: ha! ha! ha!...

— Dar acest progres e fatal, doctore Harwester. Evoluţia omenirii merge, din clipa ivirii ei pe Pământ, de la materie către spirit - la spiritul din care poate a purces. Crezi oare că

e cu putinţă să ne oprim la mijlocul drumului, la o formă

oarecare materială, oricât de subtilă, dar care e tot materie şi nu încă spirit pur?...

— E fatal! Exact ce cred şi eu!... Sfârşitul materiei, şi deci al vieţii, e fatal. Din ceasul în care omul a făcut marele progres de a se rupe cu desăvârşire de scoarţa pământească

şi s-a mutat în Oraşele de sticlă din fundul Oceanelor, evoluţia lui până azi şi de azi înainte nu cunoaşte stări pe loc şi nici nu e cu putinţă s-o mai oprim într-un punct oarecare al vieţii, pe care ne-am hotărât să-l credem culmea forţei şi a frumuseţii ei. Alimentarea sintetică, ajunsă la forma perfecţionată a parfumurilor, a suprimat funcţiile organelor nutritive, a redus mădularele la un rudiment schematic şi vom ajunge la stârpirea lui definitivă. Glandele nu mai secretă decât tot un soi de miresme, asemenea glandei craniene care a luat, prin dezvoltarea gândirii, proporţii

fantastice, în paguba trupului devenit nefolositor, purtat ca o vechitură şi ca un apendice inform, leneș şi infect. Îmi pare rău că, înainte de a coborî în această cameră circulară, unde controlez degradarea formelor vieţii, nu ţi-am arătat sus, în sălile medicale, caracterul bolilor contemporane.

— Le ştiu, răspunse inginerul Whitt. Ele sunt bolile condiţiilor actuale de viaţă - şi atât. E firesc ca oamenii tereştri, mult mai grosolani, să fi fost bântuiţi de beteşuguri mai grosolane.

Doctorul Harwester ridică un deget:

— Care puteau fi lecuite, prietene Whitt. Bolile oamenilor submarini nu mai pot fi lecuite. Cum să redau viaţa protoplasmei care intră în descompunere din loc în loc, fără

vreo pricină văzută sau ştiută, chiar în trupul fiinţei vii?...

Cum să creez oamenilor o înfăţişare cumsecade, când vin şi-mi arată că li se usucă un braţ, ca o algă, li se răsuceşte un picior ca un şarpe şi începe ochiul să le curgă din cap, ca un melc? A mai părăsit vreun bolnav clinicile noastre? De la 36 de grade, temperatura sângelui omenesc a scăzut la 25 şi scade cel puţin o jumătate de grad cu fiecare generaţie.

Urcarea temperaturii artificiale a Oraşelor nu ajută câtuşi de puţin păstrării sângelui - cel mult creează o şi mai mare diferenţă de căldură, şi de-aci numeroase cazuri de asfixie, care par atât de inexplicabile. Sângele nostru era roşu pe Pământ, demult e trandafiriu şi tinde aici, în fundul apelor, să devină alb, ca puroiul. Oamenii de odinioară ai progresului au părăsit scoarţa tare şi s-au mutat în oceane: ei au crezut că viaţa e o forţă care, spre deosebire de toate celelalte ale Universului, nu se va subţia şi nu va pieri niciodată. Am ocolit însă aproape toată circumferinţa vieţii şi

ne apropiem de punctul de unde am pornit: de amoeba din adâncul apelor mării. E fatal! Întocmai ce spuneai adineauri, inginer Whitt!... Ce puteau prevedea oamenii crescuţi pe scoarţă tare şi, prevăzând, ce puteau face? Am cugetat adesea în faţa pacienţilor mei întinşi pe targa şi care deveneau în câteva ceasuri reptile şi moluşte cu sânge alb şi rece, că nici o prevedere n-ar fi folosit la nimic. Să fi luat oamenii cu ei în fundul mărilor câteva herghelii de armăsari, elefanţi, hipopotami şi alte animale mari, cu sânge mult, fierbinte?... Sângele lor, oricât de roşu, după câteva secole s-ar fi răcit şi albit şi el. Să fi cultivat pe trupul viu al acestor monştri, colonii de milioane de ploşniţe care au însuşirea de a păstra şi înmulţi globulele roşii?... Dar cât puteau ţine în oraşele noastre de sticlă această şmecherie cu flirt şi această

dobândă?

Doctorul Harwester tăcu.

Tăcea şi inginerul Whitt. Oare, să fi pătruns şi în conştiinţa lui credinţa că viaţa a ajuns la capăt şi ceea ce el socotea ca semn al unei supreme civilizaţii este numai o putreziciune strălucitoare şi o agonie cu ultime pâlpâiri de mucegai? Nu. Căci după o clipă de gândire, inginerul Whitt zise revoltat:

— N-aş fi crezut niciodată, doctore, că-n înfăţişarea dumitale voioasă şi plină de sănătate sălăşluiesc atâta mâhnire şi suferinţă. Om de ştiinţă, adică de încredere, dumneata ai mai curând un suflet nesigur de astrolog, o minte neliniştită de mag. Te-am pierdut şi pe dumneata!...

Doctorul Harwester, măsurându-l cu o privire pătrunzătoare, voi să răspundă. Dar gândi că e de prisos.

Lăsă capul în jos.

Inginerul Whitt adăugă:

— Mi se pare, doctore, că sunt singurul om care mai crede că destinul lui nu s-a-ncheiat! E trist totuşi, doctore Harwester, să rămână cineva optimist singur în toată

omenirea...

— De ce? Rămâi optimist mai departe, prietene Whitt!...

Îmi pare rău că nu pot fi şi eu!... Mi-ar ajuta să privesc mai uşor viaţa stingându-se şi aş muri cu seninătatea cu care altădată oamenii se culcau şi adormeau.

În ascensorul care-l ducea spre laboratoare, inginerul Whitt se simţi copleşit. Nebunia bătrânului Pi, care cerea urmaşilor lui o urgentă sforţare, o încordare de geniu grăbită, rapidă, pentru mântuirea vieţii, nu era deci nebunie, ci conştiinţă. Oare, nu cumva singurătatea inginerului Xavier din Mariana avea acelaşi înţeles misterios ca şi veselia şi pofta de viaţă ale doctorului Harwester?... Şi atunci ce rost mai are învrăjbirea şi îndârjirea de acum - când sunt cu toţii meniţi sfârşitului apropiat?

Lucia îi ieşi înainte, vestind că echipa s-a schimbat, iar bărbaţii şi femeile au luat înainte de plecare baia de lumină

împotriva somnului. Inginerul Whitt abia asculta. Era palid.

— Nici un accident?... întrebă el deodată.

Şi aşteptă răspunsul ca pe o revelaţie.

— O! Whitt, ştii bine că avem întotdeauna o pierdere de 10% din materialul omenesc, la fiecare schimb de echipe. De vină e serviciul eugenie: nu mai supraveghează atât de strict calitatea indivizilor procreatori şi, mai cu seamă, îngăduie de-o vreme încoace naşterile urgente, după sarcini prea scurte. Ar trebui să te ridici, Whitt, să ceri măsuri de

îndreptare.

Inginerul, fără a se aşeza la biroul său, cu ochi mari deschişi, privi în ochii verzi, de o inteligenţă atât de delicată

şi de gingaşă, ai Luciei, ca şi cum afla pentru întâia oară

aceste întâmplări atât de obişnuite şi cunoscute.

— Da, da, zise inginerul repede, voi interveni!... Voi interveni numaidecât!... Serviciul naşterilor s-a birocratizat, iar doctorul Harwester se ţine de glume Şi de farse!

Lucia zise, crezând că-l linişteşte:

— O! Whitt, cred că e o stare generală. Nu suntem persecutaţi numai noi. Şi la Alimentaţie ponderea pierderilor e aproape 10%. La Electricitate, la marii Generatori, s-a luat mai de mult măsura ca fiecare om în serviciu să fie dublat de un om în repaus, pentru orice eventualitate. În Mariana, accidentele de muncă sunt mai mici, după câte am aflat. Dar marianii suferă de viciul unei alimentaţii ordinare şi dau şi ei o mare mortalitate.

Inginerul Whitt abia asculta.

— Lucia, zise el deodată, punând mâna mică pe umărul ei alb, oamenii din laboratoarele noastre mor... vreau să zic...

mor tot aşa?...

— Da, răspunse Lucia, apropiindu-se. O! Whitt!... De ce eşti azi atât de preocupat? Atât de străin parcă?...

— Oamenii noştri cad cu ochii mari deschişi?.. Cad cu picioarele muiate?... şopti inginerul Whitt la urechea Luciei, care, întunecându-şi pe nesimţite luminile verzi ale ochilor, lipise răcoarea fiinţei ei subtile de trupul lui rece.

— O! Whitt! dragul meu - noi nu vom muri niciodată!