Guvernatorul general al oraşului Hawaii, după o clipă de gândire, zise cu glas energic:

— Domnilor, în această clipă unică în istoria Omenirii, daţi-mi voie să salut cu adâncă veneraţie amintirea Preşedintelui Pi, conştiinţa înaltă pe care noi cei din jur nici nu o bănuiam. Alături de trupul lui neînsufleţit, în grelele împrejurări politice în care ne-a lăsat, vom găsi poate mai lesne prilej de bună înţelegere. Să nu discutăm deci ideile marelui dispărut care ar putea provoca dezbinări în sânul Comitetului, ci să ne mulţumim a-i urma exemplul de devotament şi să lăsăm Adunării Anuale a Omenirii dreptul de a alege un Preşedinte fără de care cred că...

Şi privi spre Olivia.

Dar Olivia încă nu se ridicase de lângă mort.

Situaţia era gravă. Oraşele trebuiau vestite că

Preşedintele încetase din viaţă - dar se putea, oare, arunca asupra Omenirii spaima din ultimele cuvinte rostite de Pi?

Toate vrăjmăşiile care mocneau ascunse ar ieşi la iveală.

Materiile prime din care Cap-Verde şi Ceylan îşi ţineau uzinele şi laboratoarele ar înceta de a mai pleca din Mariana, iar locuitorii din Oraşele teoretice şi aristocrate ar pieri în câteva zile de foame şi frig. Şi la urmă, lăsaţi în voia instinctelor lor barbare, ar pieri şi marianii.

Inginerul Whitt, spre care se îndreptau privirile tuturor, zise răspicat:

— Omenirea are nevoie de un Preşedinte. Eu nu mai am acest drept. Puterile supreme trec astfel asupra Comitetului politic. Suntem aici trei, doctorul Harwester, inginerul Filister şi cu mine. Să dăm puteri depline prietenului nostru Santio asupra Oraşului electric. Suntem deci patru. Inginerul Xavier din Mariana...

Doctorul Harwester interveni împăciuitor:

— Xavier trebuie vestit de cele întâmplate, sunt încredinţat că va veni.

— Da, cred că va veni... zise şi Olivia. Îl voi vesti eu, din nou.

Şi trecu în încăperea de alături.

Santio întrebă încet pe Filister de la Alimentaţie dacă

într-adevăr crede în existenţa unor lucrări tainice, în manuscrise, ale fostului Preşedinte.

Filister dădu din mâini agitat:

— Dacă a rămas sau nu vreun manuscris de pe urma bătrânului Pi? Eu nu cred. Ceea ce ştiu însă precis este că

Preşedintele Pi ne-a lăsat moştenire turbarea şi furia în care a murit! Asta ne trebuia nouă?... N-a fost în stare să atingă

măcar vârsta de 40 de ani, ne-a încurcat axiomele alimentare şi pe deasupra toată rânduiala politică. Nouă ne trebuie un Preşedinte, şi el ne recomandă un salvator!... Parcă salvatorii

se găsesc aşa, pe toate drumurile!... De ce n-a fost el un salvator?

Santio tăcea. Deşi privea în jos, ochii lui oblici, mongoloizi, zăreau tot ce se petrecea înjur. Ca inginer al Oraşului electric, nu-l preocupa decât mersul neîntrerupt şi precis al turbinelor. Îşi da seama totuşi că vreo câteva idei ciudate, cu totul străine de roţi, curele de transmisie şi volţi, stăpâneau acum cu neobişnuită forţă destinul uzinelor.

Doctorul Harwester, între timp, făcuse Preşedintelui injecţia de marmorificare neagră şi cerceta cu luare-aminte în ochii mari deschişi ai mortului. Inginerul Whitt urmărea, alături de doctor, evoluţia înceată a împietririi.

După câteva secunde, inginerul Whitt întrebă încet:

— Nu crezi că ar trebui multiplicată doza?... Evoluţie prea lentă...

Doctorul nu răspunse. Aplecându-se mai mult asupra mortului, pipăi ochii cu degetul, atent. Apoi răspunse:

— Nu. Doza multiplicată l-ar pulveriza într-o oră.

Evoluţia înceată a marmorificării lui e firească. Preşedintele Pi se descompunea din viaţă. De aceea nici n-a putut ajunge până la 40 de ani. Să-l acoperim.

Şi-l învălui ca pe o statuie într-un cearşaf alb în fotoliul din care, pietrificat şi negru, nu se va mai ridica niciodată.

— Va mai putea fi şlefuit?... întrebă aproape neliniştit inginerul Whitt.

Doctorul, după o clipă de gândire, răspunse cu jumătate de glas:

— Cred că nu... În orice caz, înainte de a-l instala în cripta Preşedinţilor, vom încerca să-l şlefuim cu o soluţie acidulată.

Apoi tăcură amândoi.

O linişte grea domnea în camera mortuară.

Inginerul Whitt zise doctorului la ureche:

— Cred totuşi că e o greşeală chemarea lui Xavier.

— Da?... se miră doctorul. Situaţia e destul de încurcată.

Whitt răspunse tot printr-o întrebare:

— Crezi că e în interesul superior al Omenirii ca locuitorii Marianei să hotărască destinul nostru în aceste împrejurări, cu acelaşi drept ca restul oamenilor?

Şi tăcu, aşteptând cuvântul doctorului. Dar, cum acesta tăcea îngândurat, inginerul Whitt adăugă:

— Unde am putea ajunge, dacă am fi siliţi să ascultăm pe Xavier?...

În aceeaşi clipă se deschise uşa. Olivia, palidă ca în clipa morţii tatălui ei, intră şi zise cu respiraţia tăiată:

— Nu... nu... El nu vrea să vină!... O! Dar e absurd!... De ce nu mai vrea? Zice că nu-l mai interesează nimic...

Şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile, izbucni în hohote de plâns ca un copil. Toţi tăceau. Doctorul Harwester, cu o bucurie sinistră pe care nu încerca măcar s-o ascundă, zise:

— Era de-aşteptat...

Olivia izbucni:

— De ce era de aşteptat, doctore? Şi de ce vă bucuraţi atâta?... Xavier n-are nevoie de politica din Hawaii, dar toate oraşele au nevoie de Xavier. Voi înşivă ar fi trebuit să vă