duceţi să-l chemaţi pe Xavier, nu să mă lăsaţi să-l chem şi el să nu vină. Nici n-a voit să mă mai audă. L-a pus la aparat pe ajutorul lui, pe Iran...

Şi, zărind deodată cearşaful alb, ea duse amândouă

mâinile la gură, într-un ţipăt de disperare:

— L-aţi şi acoperit pe tata!...

Inginerul Whitt se apropie şi voi să ia mâna fetei. Dar Olivia şi-o trase brusc, ferind-o, privindu-l cu ură.

— Domnişoară Olivia, zise Whitt cu glas împăciuitor, nimeni dintre noi nu e vinovat de purtarea şi credinţele inginerului din Mariana. Ce putem face noi împotriva voinţei lui?... Ce poţi face dumneata?... El a fost exilat în Mariana din aceeaşi pricină: revoltă împotriva tuturor rânduirilor superioare ale Omenirii. Ştii bine.

Filister izbucni furios şi răguşit:

— Şi de ce să-l aşteptăm anume pe Xavier?... Să

ne-nchipuim că nu mai e... Ca Manido!

Olivia, cu ochii plini de lacrimi, privi uimită, aproape speriată pe cei din jur. Apoi şopti încredinţată că totuşi adevărul, deşi cu neputinţă de dovedit, era de partea ei:

— Şi se va putea face, fără Xavier, vreun lucru de seamă?...

Inginerul Filister zise răspicat, spre a pune capăt acestei scene penibile:

— Domnişoară Olivia, noi alegem pe inginerul Whitt, Preşedinte al Comitetului politic, mai mult nu putem. Până la alegerea unui nou Preşedinte al Omenirii, dumneata eşti liberă. Alegerea unui Preşedinte nu se poate face fără votul unanim al Oraşelor, adică şi al Oraşului Mariana.

Domnişoară Olivia, nu există altă soluţie.

Se făcu tăcere. Toţi aşteptau răspunsul Oliviei.

Dar cum să spună Olivia că alegerea unui Preşedinte al Comitetului politic va împiedica alegerea unui Preşedinte al Omenirii după acel principiu suprem cerut de Pi în ceasul morţii? Comitetul politic va fi totdeauna de partea

Preşedintelui lui - şi va sili celelalte Oraşe să-l aleagă

neapărat.

Cum să destăinuiască teama ei că Whitt, care va fi cu siguranţă ales acum, va deţine puterea şi asupra Marianei, pe care în câteva secunde o va putea asfixia şi otrăvi la cea mai mică bănuială împotriva lui Xavier?... Cum să dea pe faţă marea credinţă în Xavier a bătrânului Pi, care, presimţindu-şi cu mult înainte sfârşitul, se spovedise fetei lui şi murise în revoltă şi disperare?

Inginerul Santio ghici din tulburarea Oliviei că nu era stăpână pe toate mijloacele ei şi ascundea lucruri prea însemnate, pe care nu le putea da încă pe faţă. De aceea, după o clipă de gândire, zise:

— Refuzul colegului din Mariana de a veni între noi e dureros şi penibil. Eu propun să lăsăm deocamdată vacant locul de Preşedinte al Comitetului politic. Şi, până la o hotărâre care trebuie să ţină seama neapărat de dorinţa din urmă a Preşedintelui Pi, propun ca domnişoara Olivia să

ocupe scaunul prezidenţial.

Nimeni nu avu curajul să tulbure liniştea care urmă

cuvintelor lui Santio. Nimeni nu cuteză să se-mpotrivească.

Inginerul Whitt privi către Santio cu ochi mari, în care se concentrase toată puterea voinţei lui.

Să fie Santio mai de mult un tainic partizan al inginerului Marianei?

Dar în tăcerea care acorda Oliviei dreptul asupra fiinţei ei şi asupra destinelor Omenirii, răsună blând, şi totuşi hotărât glasul copilăresc al fetei:

— Voi ţine cu nepărtinire şi luare-aminte locul tatălui meu. N-am decât 13 ani. Dar nu mai veghează mintea şi

voinţa mea - ci a lumii. Nu trebuie să murim!... Tata m-a sortit aceluia care va mântui Omenirea, îl aştept.

POVESTEA VIEŢII E UN CERC

În biroul lui, a doua zi, inginerul Whitt se simţi dezorientat. Îi lipsea ceva. Olivia?...

Deasupra mesei lui de lucru zbârnâi de două ori. Whitt se-ndreptă spre uşa care da în laboratoarele mari şi aşteptă.

Uşa se deschise şi, cu o fiolă-n mână, se ivi Lucia, secretara.

— Îl putem felicita pe domnul Preşedinte?... surâse ea, cu ochii mari ca două lacuri de apă verde, pe chipul oval, cu fruntea bombată şi albă ca de fildeş.

Mâna-i tremura, şi licoarea albăstruie din fundul eprubetei se clătina ca altă simţire.

Whitt, cu ochii în jos, tăcu. Chipul lui alb se încruntă

puţin. Lucia băgă de seamă. Puse fiola pe masă şi se lipi de el.

Cu mânuţele ca două flori cu cinci petale albe mici pe umerii lui, îl privi drept, aşteptând să ridice ochii, să-i citească

sufletul. Cu o furie neobişnuită, aproape instinct, Whitt o cuprinse cu braţele-i mici şi, tremurând, o apăsă puternic de el. O clipă înmărmuriră amândoi, unică fiinţă cu două capete apropiate. Fulgerul mut trecu o dată, cutreierând scurt făptura lor înlănţuită, şi Lucia rămase nemişcată. Apoi, suspinând uşor, voi să se depărteze. Whitt o privi drept:

— Lucia, te-am chinuit...

— O! Nu! Whitt!... Dar, când ştiu că un an o vei avea pe Olivia care e mai mult mariană, îmi închipui că poate după

aceea mă vei prefera - că mă preferi de pe-acum. Oricând vei

voi, Whitt, mă poţi chema la tine. Oricând!

— Iubire?... Într-adevăr, Lucia?...

Lucia privi în jos ruşinată, gânditoare, apoi, ridicând capul, zise:

— Poate că da, Whitt, fără să vreau, Whitt, fără să ştiu.