Xavier privea cu aceeaşi seninătate a ochilor albaştri discul pe care se ivise chipul oacheş, cu gene lungi, al fiicei Preşedintelui:
— La noi în Mariana nu se aud sunetele prea delicate.
E... neapărată nevoie de prezenţa mea? zise cu aceeaşi uşoară ironie.
— Nu merită sunetul gongului grav această mică
osteneală?...
Şi pleoapele cu gene lungi ale fiicei Preşedintelui se lăsară-ndurerate pe chipul ei prelung, întunecat, de mariană.
Glasul fetei fusese parcă şi mai adânc.
Xavier răspunse rece:
— Adevăratul conducător al Oraşului este inginerul Iran.
Se ştie doar la Preşedinţie că eu sunt mutat aici. În Mariana, mai mult disciplinar. Te salut, domnişoară, şi ţi-l trec pe Iran care se află tocmai alături de mine.
— Nu, nu, inginer Xavier! Tatăl meu te aşteaptă pe dumneata! strigă puternic, dar de data aceasta şi mai grav, înfrigurat, glasul de contraalto al Oliviei.
Xavier, fără a-şi clinti mânuţele încorporate iar trupului ca două aripioare, tăcu o clipă şi zise scurt, cu jumătate glas, lui Iran:
— Treci la aparat. Eu cobor la uzine.
Xavier făcu doi paşi spre uşa ascensorului şi se opri. În vârful piramidei adăsta trenul electric care străbătea distanţele-n vid cu viteza sunetului. Inginerul se întoarse şi, ridicând privirile lui mari, albastre spre Iran, zise liniştit:
— Îmi vei face raportul la întoarcere, Iran. Deşi mi se pare că e-n zadar, că de-acum înainte totul va fi în zadar...
ÎNTRE DOUĂ TIMPURI
Bătrânul Pi, într-un fotoliu larg, respiră greu. Ochii par şi mai mari în figura ovală subţiată, strâmtată parcă de apropierea morţii. Din vreme în vreme, flacăra magnetică a privirilor creşte, ca şi cum energia care mai există în fiinţa muribundului s-ar aduna toată, speriată, în ochi. O uşoară
roşeaţă încinge atunci obrajii bătrânului Pi - şi dacă ceasul n-ar fi al morţii, s-ar crede că o bucurie neaşteptată
înviorează inima Preşedintelui.
Pendula mare din perete alternează lin în cutia prelungă.
În jurul muribundului stau în reculegere, respect şi teamă, inginerul Whitt (poate viitorul Preşedinte), inginerul Filister, şeful laboratoarelor alimentare din Ceylan, Santio, subşeful uzinelor electrice din Cap-Verde, dr. Harwester, şeful Comisiei biologice şi - lângă umărul bătrânului Pi -
Olivia, în rochia ei scurtă, galbenă, cu chipul speriat, cu lacrimi mari în gene.
Pendula îşi numără singură, liniştit, clipele.
— A fost vestit şi Xavier?... întreabă muribundul, abia auzit.
Bătrânul Pi a mai întrebat de câteva ori de Xavier şi i s-a
răspuns. Acum nu mai răspunde nimeni.
Lipsa inginerului Marianei jignea pe Whitt mai mult decât pe toţi ceilalţi, căci aşteptarea aceasta îi da lui Xavier o însemnătate pe care desigur nu o avea.
— Vrei să mai semnalizezi o dată în Mariana, Olivia?
zise bătrânul.
Privind-o, zări lacrimile ei mari în gene. Bătrânul lăsă
capul în piept.
Doctorul Harwester îşi clinti pântecele mare, ca şi cum ideile lui porneau de-acolo, şi zise cu glasu-i răguşit:
— Domnule Preşedinte, Xavier, dacă ar fi voit, ar fi sosit de mult. Ar fi bine să deschideţi şedinţa numaidecât, deoarece fiecare clipă pe care o pierdeţi... adică vreau să
spun pe care o pierdem...
Bătrânul, fără a ridica privirile, şopti:
— Xavier nu vine. Îmi pare rău. Foarte rău.
Şi, după o clipă de tăcere, bătrânul Pi urmă, silindu-se a vorbi cât mai tare:
— Nu mi-a fost dat să dispar liniştit şi împăcat din scaunul acesta, ca iluştrii mei predecesori, încredinţând Guvernatorului oraşului Hawaii marele diamant al Preşedinţiei şi mâna copilei mele, cum a statornicit tradiţia milenară, de când trăim în adâncul apelor.
