filme şi drame.

Curentul electric vine în Capitală din Cap-Verde. Fiolele cu alimente şi arome - din Ceylan. Căci Hawaii, Capitala, e oraşul de lux, locuit de aristocraţia Omenirii.

În Cap-Verde din Oceanul Atlantic, oamenii din cubul superior supraveghează patru Generatori electrici puşi în mişcare de valurile de la suprafaţa apelor în zilele cu lună

plină. Gheţarii au atins de mult limita zonei subtropicale, Mexic - Insulele Canare pe linia de sus, Uruguay - Africa de Sud, pe linia de jos. Prin Oraşul electricităţii a început să

treacă mai de mult fiorul morţii. Dar îl simt abia câţiva ingineri.

Mai fericiţi decât locuitorii din Cap-Verde - dar nu precum cei din Hawaii - sunt parfumierii din Ceylan, Oraşul paralelipiped, unde se prelucrează, în laboratoare tot atât de graţioase ca nişte flacoane de parfum, un material care face totdeauna plăcere: miresme şi substanţe alimentare în stare gazoasă.

Mariana însă, Oraşul piramidă, e aşezată între insulele Japoniei şi Arhipelagul Australian, pe o temelie vulcanică.

Oraşul e străbătut de reflexul unor flăcări roşii nevăzute, care îi luminează centrul şi lasă marginile în întuneric.

Locuitorii sunt fierari, mineri şi turnători. Ei cară în vagoane nesfârşite minereurile de la temeliile Filipinelor, Sumatrei, Carolinelor, Japoniei şi Noii Guinee, insule pe care le dărâmă

şi le pulverizează fără întrerupere ca ocnaşii, cu dinamită şi

ciocane electrice. Tot oraşul răsună, fierbe şi duduie de zgomotele atelierelor unde metalul e ales, topit, turnat.

Reziduurile sunt fierte, filtrate în etajele superioare, unde vacarmul de iad răzbate în cutremur cu vuiet neîntrerupt de cataclism şi prăbuşire - iar din vârful piramidei pornesc în pantă vertiginoasă spre Ceylan, spre Cap-Verde şi Hawaii trenurile de materiale brute ale oraşului infernal.

Spre deosebire de celelalte trei Oraşe privilegiate, în Mariana lucrul nu încetează niciodată. Oamenii muncesc câte opt ore, în trei echipe pe care le înlocuiesc în tăcere -

căci nu se ştie cât va mai ţine focul din Craterul care fierbe sub uriaşele topitoare. Omenirea nu vrea să piară odată cu stingerea vulcanului - şi adună rezerve, cât mai multe rezerve de gaze, minereuri şi metale.

Locuitorii Marianei, obişnuiţi de mii de ani cu această

caznă pământească, n-au evoluat şi nu s-au perfecţionat ca oamenii din celelalte Oraşe Submarine. Prea puţini copii de mineri, de focari - cu toate că li s-au trimis cei mai de seamă

pedagogi din Hawaii şi-au putut însuşi viteza de gândire, moravurile şi gusturile superioare. Au rămas tot greoi, tot încruntaţi, şi deci tot în Mariana. Iar, cu vremea, deosebirea s-a adâncit atât, că nici părinţii Oraşului de pe vulcan nu mai ţin să-şi vadă odraslele mutate în oraşele distinse. Istoria spune că a existat o rasă neagră, zămislită de soarele ecuatorial şi transplantată apoi între albi, în America de Miazănoapte. Situaţia acelor negri a fost jalnică: ei se istoveau în munci umilitoare, batjocoriţi, dispreţuiţi şi ucişi în stradă pentru cea mai neînsemnată greşeală sau chiar fără

nici o greşeală. Să-şi vadă copiii în Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan?... Nu, locuitorii Marianei nu voiau să aibă soarta

negrilor din Statele Unite de odinioară!

Muncitorii de pe fundul vulcanic al Oceanului şi-au păstrat astfel înfăţişarea pământească. Capul lor nu e atât de mare şi perfect oval, iar forma trunchiului, a mâinilor şi a picioarelor nu s-a micşorat. Ei nu mai ară pământul, dar sunt tot viguroşi, asudă, şi platoşe groase de păr le ocrotesc locurile gingaşe ale trupului.

Biologii şi naturaliştii din Hawaii vorbesc de mult de

“rasa” din Mariana, atât de deosebita de oamenii evoluaţi din celelalte Oraşe, dar Comitetul politic s-a opus publicării în manuale a unor astfel de adevăruri, periculoase unităţii genului uman şi ordinii sociale submarine.

S-a încercat chiar, pentru perfecţionarea anatomică şi intelectuală a marianilor, un amestec bine dozat şi progresiv cu oamenii mijlocii din Cap-Verde, Ceylan şi chiar cu locuitorii ultimelor etaje din Hawaii - slujitorii, rataţii, delincvenţii. Rezultatele au fost, din punct de vedere biologic, excelente: corcitura se arăta, ca trup şi mentalitate, mai aproape de Hawaii decât băştinaşii din Mariana, dar cu desăvârşire nepotrivită pentru muncă mai grea. În Oraşul vulcanic nu puteau trăi şi lucra decât oamenii locului, cu înfăţişarea lor terestră, cu instinctele lor aproape cuaternare, cu gustul şi inteligenţa lor simple. Ca oamenii, demni de acest nume nobil, din celelalte Oraşe să poată trăi în civilizaţie supremă, era neapărat nevoie de această jertfa: o parte a Omenirii, cu tot idealul ei de fraternitate şi egalitate, să rămână la o primitivă anatomic şi la moravurile străvechi, pământeşti.

Comisia de procreare din Hawaii se găseşte în fiecare an în faţa acestei probleme: să menţină sau să altereze

caracterul primitiv, vulgar şi anacronic al marianilor, această

ruşine a Omenirii civilizate?... Problema e însă - precum s-a văzut - numai teoretică. Interesele superioare ale Omenirii cer menţinerea unei rase de salahori, cu muşchi, cu instincte grosolane. Regulamentul atât de sever, care prevede condiţiile de procreare - şi cărora li se supun orbeşte toţi bărbaţii şi femeile din Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan - nu poate face altceva decât să lase marianilor propria lor ereditate.

În Oraşul de foc, din pricina cumplitei munci şi a împrejurărilor fizice penibile - zgomotul asurzitor, mirosuri grele industriale, fum, călduri copleşitoare, extreme - oamenii nu se bucură din ceas în ceas de secunda împreunării voluptuoase pe care fiinţele superioare o doresc şi care dă în celelalte Oraşe femeilor şi bărbaţilor acel aer de agresivitate biruitoare şi vioiciune fericită. Marianii şi marianele nu cunosc decât arareori împerecherea, şi atunci duşmănoasă, prelungă şi amară, ca o crimă.

Felul de a se hrăni al marianilor a dezminţit toate legile şi regulamentele secţiei alimentare din Comisia biologică. Nu le plăceau câtuşi de puţin preparatele gazoase ale Ceylanului şi, neavând alte merinde, le înghiţeau în silă, de parcă ar fi fost de leac. S-au făcut studii speciale şi s-au elaborat la Ceylan buline alimentare grosolane, cu doza îndoită, în compoziţia cărora intrau câteva dintre mineralele obişnuite ale Craterului. Muncitorii, răzbiţi de foame, se îndoapă

într-ascuns cu pământ, lavă pulverizată şi cenuşă. Unii mor.

Ceilalţi nu trăiesc mai mult de douăzeci de ani. În Hawaii, când s-a aflat la Comisia biologică de ivirea acestui instinct reacţionar, care - împotriva tuturor poveţelor naturii - voia să

tragă omenirea înapoi la străvechea alimentaţie solidă,

uimirea a fost atât de mare, încât a fost vestit Preşedintele. S-a convocat Comitetul politic. Câţiva au propus introducerea alimentaţiei solide în Mariana. Comitetul n-ar fi făcut decât să recunoască o stare de fapt - ceea ce era destul de uşor.

Alţii au adus obiecţii din care cele mai grave erau că felul de viaţă submarin nu îngăduie o alimentaţie brută, ci numai una eterică, dovadă marea mortalitate a marianilor. Şi apoi, cum să tolereze conştiinţa umană o astfel de decădere a unora dintre fraţi?... Stârpirea desăvârşită a marianilor şi înlocuirea lor cu oameni evoluaţi era mai de dorit!

Directorul general al Marianei, inginerul Xavier, a luat cuvântul - şi de cuvântul lui a ţinut atunci destinul marianilor:

— Cred că muncitorii din jurul Craterului nu sunt nici mai mult, nici mai puţin evoluaţi decât ceilalţi oameni submarini, a început el. Dar felul lor de muncă, brutalitatea materialelor mânuite au creat însuşiri şi apucături înrudite întrucâtva cu ale oamenilor din epoca terestră. Muşchii şi sângele locuitorilor din Mariana au nevoie de substanţe minerale pe care laboratoarele alimentare din Ceylan te prepară în doze prea mici şi într-o formă gazoasă, proprie mai mult locuitorilor intelectuali din Hawai, Cap-Verde şi Ceylan.

Suprimându-i pe mariani, care prin apucăturile lor ar înjosi, cum se spune, civilizaţia submarină, ne lipsim înşine de una din forţele noastre de creaţie. Oamenii noi pe care i-am aclimatiza - foarte greu - în atmosfera vulcanică a Marianei ar deveni în curând aidoma cu marianii pe care îi vom fi suprimat. Căci Craterul e nu numai centrul Marianei, ci şi temelia întregii noastre civilizaţii submarine, singura legătură

pe care o avem cu focul din miezul Pământului. Mariana e

cordonul nostru ombilical, fără de care făpturile noastre s-ar destrăma ca o masă subţire şi zdrenţuită de gluten în apele mării. Craterul îşi creează el însuşi, sub ochii noştri, oamenii de care are nevoie.

Comisia biologică a fost însărcinată să găsească un compromis între alimentarea fluidă şi cea solidă cerute de organismul marianilor - eventual un lichid foarte vaporos sau un eter uşor lichefiabil, care să nu împiedice evoluţia normală şi atât de rapidă în fundul mării a anatomiei şi a fiziologiei omeneşti.

Şi, spre a nu jigni conştiinţa marianilor, cărora li se recunoştea o putere de muncă dusă până la jertfa spre folosul celorlalţi oameni, s-a hotărât să fie chemaţi şi ei la serbările publice din Hawaii şi să aibă acelaşi drept de vot.

Tot atunci s-a instituit şi tradiţia ca Preşedintele să ia în căsătorie, pentru un an, o mariană.

Când a sunat gongul grav, în Mariana n-a fost auzit de nimeni. Larma cuptoarelor din fiind, detunăturile ciocanelor şi baroaselor, scrâşnetul ferăstraielor în metale, bubuiturile înăbuşite ale trenurilor care soseau şi porneau din vârful Oraşului-piramidă înăbuşiră cu desăvârşire sunetul gongului şi vestea lui îngrozitoare. Munca mergea mai departe în atelierele negre din jurul Craterului şi, ostenită, echipa de serviciu aştepta ora 24 spre a fi schimbată. Oamenii ştiau că

la Hawaii fusese o serbare publică şi la Teatru se dansase -

dar niciun marian din echipele în repaus nu se dusese la Hawaii. Locurile în Teatru rezervate marianilor rămăseseră

goale. Directorul general al Oraşului, inginerul Xavier, om alb din Hawaii, mutat mai de mult în Mariana pentru nesupunere la regulamentul Aptitudinilor - căci se ocupa în