— Domnişoară Olivia!... grăi deodată glasul gros al unei femei care întredeschise o uşă. E nevoie de dumneavoastră.
Vă pofteşte domnul doctor Harwester.
— Scuzaţi!... ridică iar pleoapele Olivia către Whitt şi, făcând cu graţie uşoară o reverenţă ca de dans, plecă repede în biroul tatălui ei.
Whitt gândi:
“Fata Preşedintelui are în sânge toate prejudecăţile.
Salută ca-n mileniile terestre, în epoca monarhiei absolute.
Parcă ar fi o domnişoară de la curtea regilor Franţei, Ludovic al XIV-lea, al XV-lea, al XVI-lea...”
Difuzorul fluieră iar, de două ori.
Şi începu să vorbească repede, sacadat şi rece:
— Aici marea centrală electrică din Cap-Verde, Generatorul A. Vorbeşte Santio, ajutorul directorului general Manido. Trei minute după semnalul gongului grav, directorul general Manido s-a sinucis, scurtcircuitându-se cu voltajul maxim.
Viteza de învârtire a discului arăta un chip mare, oval, cu ochi uriaşi deschişi, oblici. Nici o fibră a feţei nu clintea, în afară de buze, care se mişcau parcă automat. Santio voi să
vorbească mai departe, dar fu întrerupt de Filister care, dând semnalul Hawaii -trei puncte-, strigă-n microfon mai puternic decât era nevoie:
— Se aude?... Manido a murit de voia lui? E sigur, Santio?... N-a fost curentat din greşeală?... S-a mai întâmplat şi cu alţii în Cap-Verde...
— Nici o greşeală. S-a sinucis.
— A lăsat vreo scrisoare?... întrebă Whitt cu glas calm în microfon, ştiind că un document scurt e mai preţios decât o pălăvrăgeală lungă.
După o clipă de tăcere, Santio, cu chipul o secundă
încruntat pe oglinda discului, mărturisi repede:
— Nu, n-am cercetat, domnule Whitt!... Să arunc o privire în odaia lui de lucru. Nu părăsiţi locul. Mă-ntorc îndată. Chipul mongoloid al lui Santio se şterse de pe metal, ca o umbră.
Filister fu şi el surprins de întrebarea lui Whitt. După o clipă de reculegere, şopti:
— Nu se poate să nu fi lăsat ceva!... Manido era de-o extraordinară corectitudine. Cel puţin o notă sumară asupra situaţiei generale a Generatorilor, asupra ultimelor lui
observaţii şi calcule cu privire la mişcarea apelor, vreun proiect, vreo recomandaţie... Ne-am da seama cel puţin dacă
moartea a fost premeditată!
Pe disc se ivi iar chipul oval, palid, cu ochii oblici fără
gene, al lui Santio. Rosti limpede, cu glasul lui precis:
— Nimic. Pe birou, în sertare, nici o hârtie.
Filister zise cu violenţă în microfon, ridicând un pumn energic, ca şi cum voia să doboare un duşman:
— Atunci Manido a murit prin accident, Santio, nu mai încape îndoială!
Whitt şopti:
— Dimpotrivă. Nu mai insista, Filister. Manido s-a sinucis.
— Manido s-a sinucis, domnule inginer Filister, răsună
iar în difuzor glasul subdirectorului Santio.
— Ce te face să crezi? întrebă Filister, de data aceasta cu un glas mai puţin sigur.
— Cu vreo câteva minute înaintea morţii, m-a chemat în birou. Credeam că voia să-mi vorbească de Hawaii, de spectacolul de dans al ceylanilor de la Teatru, înainte de a lua o baie de lumină şi a intra în lucru în locul meu, cum făcea uneori când...
— Ţi-a mărturisit deschis, precis, că vrea să se sinucidă?
întrerupse nerăbdător inginerul Filister.
Whitt ghici înlănţuirea evenimentelor. Se depărta de Filister şi se aruncă pe o canapea, cu ochii în tavan şi braţele răstignite, ascultând glasul lui Santio mai mult din plăcerea de a se încredinţa că nu se înşelase.
Santio vorbi:
— Nu era nevoie, domnule inginer Filister, să-mi facă
