RI: — O! Ce frumos!... Toate mirese le iubesc şi sunt iubite în luna mai, toţi copiii se ivesc în lume în primăvara anului următor!...

IOAN: — Numai că anotimpurile, Ri, sunt în fundul Oceanului toate la fel: 22 grade temperatură maximă şi maximum 120 waţi lumină electrică.

RI,

privind

departe, gânditoare: — O! Bieţii oameni submarini!... Să nu se iubească decât după poruncile unei Comisii! Să procreeze orbeşte!...

IOAN: — Dimpotrivă, Ri. Ei procreează conştient. Din calcul şi prin îmbinarea unor anumite însuşiri. Nici oamenii care s-au iubit mult, nici oamenii de geniu n-au zămislit vreodată urmaşi de seama lor. Aminteşte-ţi de copiii lui Napoleon, de copiii lui Goethe, ai lui Wagner. Oamenii submarini au înlăturat interesele, capriciul, confuzia, adică

iubirea, şi-au stabilit ereditatea dirijată.

Tac gânditori. Un tren de noapte izbucneşte ca o cascadă

de fier şi trece huruind pe şinele de la etajul 23.

Apoi iar tăcere.

RI: — Şi acest neam de genii submarine aşteaptă de la un ceas la altul răcirea deplină a Pământului, moartea lor... La ce a fost bună atunci străduinţa generaţiilor prin veacuri, a raselor? O moarte pe suprafaţa Pământului în idioţie sau crimă

ar fi fost mai de dorit. Omenirea s-ar fi stins cel puţin întreplante tropicale, s-ar fi într-asasinat pe străzi iluminate deSoare! Nu vreau să ne moară copiii, Ioan!... Şi noi trebuie să neiubim, o, fără nici o moarte!

IOAN: — E fatal să murim, Ri. Murim cu fiecare clipă.

RI: — Nimic nu e fatal, Ioan!...

IOAN: — Viaţa s-a ivit pe Pământ. Destinul ei e să piară o dată cu Pământul. Nu pot spera. Eu cuget.

RI: — Nu, Ioan! Simt că viaţa e ceva mai mult decât Pământul. Ea a venit din spaţii interastrale, roiuri nesfârşite de scurte circuite electrice. Şi cred că nu se pot anula o dată cu Pământul aceste logodne ale ionilor din celulele vii cu ionii care le eliberează, le verifică şi le alimentează în fiecare clipă din viaţa infinită a Universului.

IOAN: — Raţiunea ne dovedeşte fără milă că neamul

omenesc se va stinge când această planetă va îngheţa sau valua foc. Mii de planete au îngheţat înaintea Pământului şi cuele s-a stârpit orice urmă de viaţă.

RI: — Şi totuși Ioan eu simt ca există ceva mai puternic decât raţiunea care însufleţeşte această raţiune, îi dă forţa absurdului şi va mântui Omenirea! Evadăm, Ioane!... Fugim din închisoarea planetei moarte spre o nouă Constelaţie!...

IOAN: — Cum?... Mintea mea nu înţelege...

RI: — Inima mea presimte, Ioan!...

Bărbatul şi-a lăsat nedumerit capul, urechea pe inimafemeii şi ascultă cu ochii închişi.

IOAN, încet, parcă pentru el: — Aud...

AGONIA LUI PI

O lovitură puternică de gong.

Întregul oraş de sticlă din fundul apelor răsună ca un gong el însuşi, prelung, în ecouri care se repetă şi nu vor să

piară. Oraşul Hawaii, globul uriaş de cristal din adâncul Oceanului Pacific, nu departe de insula Hawaii, care fusese în epoca terestră o grădină caldă şi îmbătătoare ca un paradis, se preschimbă într-un sunet unic, îndurerat, spăimântător, ca o veste fără grai. Toate laboratoarele, toate atelierele suprapuse în cele 80 de etaje până la mijlocul apelor, de unde începe imperiul talazurilor reci, răsună - deodată - ţinând îndelung prevestirea sonoră, ca o atenţie încordată în faţa unui cataclism.

Inginerul Whitt, directorul general al Capitalei şi şeful

laboratoarelor de Chimie de la etajul 40, tresare.

— Atât de curând?...

Şi aruncă o privire la pendula electrică din perete. Ora 23.

De ce-a sunat gongul cel mare sunetul cel mai grav?...

Să-i fie într-adevăr atât de rău Preşedintelui Omenirii, bătrânului Pi?... Nu sunt nici două ore de când Comitetul politic, care luase parte la reprezentaţia de dans ritmic din Capitală a elevelor din Ceylan, oraşul Alimentaţiei, se bucurase de buna înfăţişare a Preşedintelui. Bătrânul Pi, deşi împlinise 39 de ani, respira aproape fără horcăituri şi cu viteză aproape normală. O! Ce secături, conducătorii laboratoarelor de biologie!... Nu sunt în stare să menţină

egală un ceas măcar presiunea atmosferică a Oraşelor Submarine!... Iar chirurgii, buni de spânzurătoare: să nu găsească ei un mijloc de a simplifica pompa aspiratoare-respingătoare a inimii!... În ultimul secol, viaţa s-a micşorat cu zece ani. Nimeni nu mai depăşeşte vârsta de 40.

Aceste gânduri fulgeră toate în acelaşi timp prin mintea inginerului Whitt.

Dă deoparte foaia pe jumătate acoperită de semne şi se ridică.

Neîncrederea în oamenii în subordine îl face să se-ntrebe, privind fix pendula, fără să vadă că timpul trecuse de 23:

— Să fie vreo greşeală la serviciul de comunicaţii al Preşedinţiei?...

Şi la acest gând încremeneşte cu ochii mari deschişi. Îi pare rău de bătrânul Pi, descoperitorul Formulei. Dar pieirea lui Pi înseamnă alegerea inginerului Whitt ca Preşedinte al Omenirii.

În drumul lui, Whitt ştia că se afla totuşi o mare piedică: Inginerul Xavier, conducătorul uzinelor şi al Oraşului submarin Mariana, din apropierea minereurilor odinioară

japoneze. O! Ar fi un dezastru să moară acum brusc bătrânul Pi! Ar mai avea de trăit un an - răstimpul necesar lui Whitt pentru a experimenta Formula bătrânului în laboratoarele chimice şi a anula astfel însemnătatea Oraşului negru Mariana şi a învechitelor lui ateliere.

Nu, nu se poate! Bătrânul Pi nu moare! Trebuie să fie o greşeală!...

Inginerul

Whitt

intră

în