— Să fie vreo greşeală la serviciul de comunicaţii al Preşedinţiei?...
Şi la acest gând încremeneşte cu ochii mari deschişi. Îi pare rău de bătrânul Pi, descoperitorul Formulei. Dar pieirea lui Pi înseamnă alegerea inginerului Whitt ca Preşedinte al Omenirii.
În drumul lui, Whitt ştia că se afla totuşi o mare piedică: Inginerul Xavier, conducătorul uzinelor şi al Oraşului submarin Mariana, din apropierea minereurilor odinioară
japoneze. O! Ar fi un dezastru să moară acum brusc bătrânul Pi! Ar mai avea de trăit un an - răstimpul necesar lui Whitt pentru a experimenta Formula bătrânului în laboratoarele chimice şi a anula astfel însemnătatea Oraşului negru Mariana şi a învechitelor lui ateliere.
Nu, nu se poate! Bătrânul Pi nu moare! Trebuie să fie o greşeală!...
Inginerul
Whitt
intră
în
cabina
întunecoasă.
Semnalizează la Preşedinţie şi aşteaptă. Trec astfel trei secunde, apoi încă două. Inginerul Whitt îşi spune că, dacă
nu primeşte în zece secunde niciun răspuns, presupunerea lui se adevereşte: bătrânului Pi nu i s-a întâmplat nimic, serviciul de comunicaţii a greşit gongul şi a vestit convocarea inginerilor-şefi din cele patru Oraşe în loc să vestească
schimbul echipelor sau poate o inundaţie în vreun etaj cu peretele de cristal spart.
— Preşedinţia, serviciul comunicaţiilor! grăieşte difuzorul. Şi pe discul de argint, învârtindu-se cu o viteză
care-l preschimbă în oglindă, se iveşte chipul palid, cu ochii mai mari ca de obicei, al inginerului Wann, de la Preşedinţie.
— Ascultă, Wann, ce e pe la voi?... Cine a bătut gongul mare?... Cui i s-a urât cu traiul bun şi i s-a făcut dor de cabinele îngheţate de la etajul 80?...
— Preşedintele e în agonie. Veniţi urgent. Scuzaţi.
Dispar.
Chipul lui Wann se şterse de pe discul de argint, ca o vedenie de abur la o adiere rece...
— Aşadar, e adevărat..., şopteşte inginerul Whitt, şi peste ochii lui mari, ca uriaşe lentile magnetice, cade o beznă
care e o şi mai încordată cugetare.
Inginerul Xavier din Mariana nu putea fi împiedicat să
se prezinte în faţa Preşedintelui care agoniza în fotoliul lui, în camera Consiliului de la Preşedinţie. Mariana, oraş în fundul Oceanului Pacific, din nefericire nu era despărţită de Capitala Hawai prin muntele submarin al nici unui Continent.
Comunicaţiile se făceau printr-un bulevard larg, cu tripli pereţi laterali, iar semnalizările sonore din Capitală se auzeau aproape tot atât de limpede şi în Mariana.
Trecând în biroul lui, inginerul Whitt fu izbit de indicaţiile minutarelor de la pendulul electric, ca de semnele unei conştiinţe: 23.4.
În câteva minute, trenurile electrice care străbat distanţele intercontinentale vor fi în Hawaii şi Comitetul politic se va aduna în cabinetul Preşedintelui.
Când Whitt ajunse la ascensoarele centrale ale Oraşului care despart etajele de serviciu de etajele de locuit, fu izbit de zumzetele iuţi ale maşinilor. Toate cabinele erau pline de oameni şi toţi se-ndreptau spre marea piaţă de la întâiul etaj al Oraşului, unde se afla Preşedinţia.
Whitt, coborând fulgerător cu ascensorul lui particular, gândi cu amărăciune:
“Nu, nici în Hawaii n-am izbutit să am oameni superiori!
Încă nu s-au dezbărat de vechile apucături şi sentimente! Tot senzaţionali şi zgomotoşi! Nu s-au obişnuit încă să trăiască
algebric şi să cugete logaritmic. Ce însufleţire! Ce emoţie! Ce zarvă! E ridicol...”
Ascensorul în coborâre se opri lin. Inginerul Whitt ieşi în
piaţa iluminată. Trecu pe sub Portalul de Onoare şi se-ndreptă, ocolind statuia inginerului Walles, întâiul constructor de locuinţe submarine, spre marea uşă care da în încăperile oficiale. Intră în grădina cu plantaţii de sticlă şi oţel, de unde trecu în geamlâcul circular. În fund făcea de gardă o femeie uriaşă - de fel din Mariana - înarmată cu un revolver electric a cărui descărcare nu făcea zgomot şi nici nu sfâşia carnea, ci oprea scurt bătăile inimii şi paraliza pe loc circumvoluţiile creierului. La ivirea inginerului Whitt, femeia uriaşă se dădu deoparte şi, fără a rosti un cuvânt, deschise uşa pe care o păzea.
Whitt intră în salonul de marmură roşie, unde se aduna de obicei, înainte de a intra în sala de şedinţe, Comitetul politic.
— Cum, numai dumneata?... întrebă Whitt, întinzând o mână mică inginerului Filister, şeful laboratoarelor de alimentaţie din Ceylan, care, cu capul lăsat în piept, se rezemase de una din uşile mici, laterale. Ceilalţi n-au venit?...
se miră Whitt.
