“E tot barbară..., gândi Whitt, admirând culoarea bine pigmentată a pielii, pe care celelalte femei submarine, albe, o prăjeau zadarnic la razele ultraviolete ale lămpilor de cuarţ.

Are pleoape, sprâncene şi cârlionţi adevăraţi!... se minună el încă o dată, căci femeile submarine, ca şi bărbaţii, de multe mii de ani îşi pierduseră pieliţa ochilor şi sistemul capilar, de care fiinţa lor nu mai avea nevoie. Această fecioară de 13 ani trebuie să fie păroasă toată ca o maimuţă!”, se indignă Whitt.

Dar îşi păstră seninătatea.

Capul Oliviei nu era atât de mare, nici ovalul feţei atât de puhav ca al celorlalte fiinţe submarine, iar trupul ei avea o zvelteţe, mijlocul prelung - o mlădiere care aminteau de tigrii în salt şi desenele zeiţelor de pe vasele străvechi ale grecilor.

“De ce mireasă arhaică voi avea parte..., gândi fără voie inginerul Whitt, şi o căldură neobişnuită îl încinse, furnicându-i pielea netedă şi albă. Cum de s-a ivit din sângele bătrânului Pi şi al fetei fostului Preşedinte această

veveriţă-n galben?...”, se întrebă mai departe şi măsură cu ochii mari, deschişi, buruiana tânără care trecea într-o aromă ancestrală de floarea-soarelui aţâţată de soare.

Difuzorul de pe scrin intră în funcţiune şi fluieră

limpede două puncte şi o linie.

— Vorbeşte Xavier?... Semnalul oraşului Mariana!...

întrebă Olivia şi din două salturi fu alături de difuzor.

Se aplecă peste discul care se învârtea strălucitor şi pe care trebuia să se ivească chipul cunoscut al lui Xavier.

— Nu, e semnalul Cap-Verde, din Atlantic, e Electricitatea, răspunse Filister, apropiindu-se şi el, uimit de acest semnal neaşteptat. Noi îl aşteptăm pe Manido aici, şi lui îi arde acum de conversaţie!

— Nu e Manido, e Xavier!... se-mpotrivi Olivia.

Ochii lui Whitt, care parcă se măriră şi mai mult, o cuprindeau acum toată înlăuntrul lor, prea sufletesc.

— Atunci care e semnalul lui Xavier?... şopti Olivia cu răsuflarea tăiată, simţind că fluidul ochilor lui Whitt o ameţea.

Şi lăsă privirea în jos, spre a-şi regăsi sufletul destrămat.

Whitt făcu un pas către difuzor, înspre Olivia, şi răspunse:

— Oraşul Mariana are alt semnal: o linie şi două puncte.

Fiica Preşedintelui voi să răspundă...

— Domnişoară Olivia!... grăi deodată glasul gros al unei femei care întredeschise o uşă. E nevoie de dumneavoastră.

Vă pofteşte domnul doctor Harwester.

— Scuzaţi!... ridică iar pleoapele Olivia către Whitt şi, făcând cu graţie uşoară o reverenţă ca de dans, plecă repede în biroul tatălui ei.

Whitt gândi:

“Fata Preşedintelui are în sânge toate prejudecăţile.

Salută ca-n mileniile terestre, în epoca monarhiei absolute.

Parcă ar fi o domnişoară de la curtea regilor Franţei, Ludovic al XIV-lea, al XV-lea, al XVI-lea...”

Difuzorul fluieră iar, de două ori.

Şi începu să vorbească repede, sacadat şi rece:

— Aici marea centrală electrică din Cap-Verde, Generatorul A. Vorbeşte Santio, ajutorul directorului general Manido. Trei minute după semnalul gongului grav, directorul general Manido s-a sinucis, scurtcircuitându-se cu voltajul maxim.

Viteza de învârtire a discului arăta un chip mare, oval, cu ochi uriaşi deschişi, oblici. Nici o fibră a feţei nu clintea, în afară de buze, care se mişcau parcă automat. Santio voi să

vorbească mai departe, dar fu întrerupt de Filister care, dând semnalul Hawaii -trei puncte-, strigă-n microfon mai puternic decât era nevoie:

— Se aude?... Manido a murit de voia lui? E sigur, Santio?... N-a fost curentat din greşeală?... S-a mai întâmplat şi cu alţii în Cap-Verde...

— Nici o greşeală. S-a sinucis.

— A lăsat vreo scrisoare?... întrebă Whitt cu glas calm în microfon, ştiind că un document scurt e mai preţios decât o pălăvrăgeală lungă.

După o clipă de tăcere, Santio, cu chipul o secundă

încruntat pe oglinda discului, mărturisi repede:

— Nu, n-am cercetat, domnule Whitt!... Să arunc o privire în odaia lui de lucru. Nu părăsiţi locul. Mă-ntorc îndată. Chipul mongoloid al lui Santio se şterse de pe metal, ca o umbră.

Filister fu şi el surprins de întrebarea lui Whitt. După o clipă de reculegere, şopti:

— Nu se poate să nu fi lăsat ceva!... Manido era de-o extraordinară corectitudine. Cel puţin o notă sumară asupra situaţiei generale a Generatorilor, asupra ultimelor lui

observaţii şi calcule cu privire la mişcarea apelor, vreun proiect, vreo recomandaţie... Ne-am da seama cel puţin dacă

moartea a fost premeditată!

Pe disc se ivi iar chipul oval, palid, cu ochii oblici fără

gene, al lui Santio. Rosti limpede, cu glasul lui precis:

— Nimic. Pe birou, în sertare, nici o hârtie.

Filister zise cu violenţă în microfon, ridicând un pumn energic, ca şi cum voia să doboare un duşman:

— Atunci Manido a murit prin accident, Santio, nu mai încape îndoială!

Whitt şopti: