cabina

întunecoasă.

Semnalizează la Preşedinţie şi aşteaptă. Trec astfel trei secunde, apoi încă două. Inginerul Whitt îşi spune că, dacă

nu primeşte în zece secunde niciun răspuns, presupunerea lui se adevereşte: bătrânului Pi nu i s-a întâmplat nimic, serviciul de comunicaţii a greşit gongul şi a vestit convocarea inginerilor-şefi din cele patru Oraşe în loc să vestească

schimbul echipelor sau poate o inundaţie în vreun etaj cu peretele de cristal spart.

— Preşedinţia, serviciul comunicaţiilor! grăieşte difuzorul. Şi pe discul de argint, învârtindu-se cu o viteză

care-l preschimbă în oglindă, se iveşte chipul palid, cu ochii mai mari ca de obicei, al inginerului Wann, de la Preşedinţie.

— Ascultă, Wann, ce e pe la voi?... Cine a bătut gongul mare?... Cui i s-a urât cu traiul bun şi i s-a făcut dor de cabinele îngheţate de la etajul 80?...

— Preşedintele e în agonie. Veniţi urgent. Scuzaţi.

Dispar.

Chipul lui Wann se şterse de pe discul de argint, ca o vedenie de abur la o adiere rece...

— Aşadar, e adevărat..., şopteşte inginerul Whitt, şi peste ochii lui mari, ca uriaşe lentile magnetice, cade o beznă

care e o şi mai încordată cugetare.

Inginerul Xavier din Mariana nu putea fi împiedicat să

se prezinte în faţa Preşedintelui care agoniza în fotoliul lui, în camera Consiliului de la Preşedinţie. Mariana, oraş în fundul Oceanului Pacific, din nefericire nu era despărţită de Capitala Hawai prin muntele submarin al nici unui Continent.

Comunicaţiile se făceau printr-un bulevard larg, cu tripli pereţi laterali, iar semnalizările sonore din Capitală se auzeau aproape tot atât de limpede şi în Mariana.

Trecând în biroul lui, inginerul Whitt fu izbit de indicaţiile minutarelor de la pendulul electric, ca de semnele unei conştiinţe: 23.4.

În câteva minute, trenurile electrice care străbat distanţele intercontinentale vor fi în Hawaii şi Comitetul politic se va aduna în cabinetul Preşedintelui.

Când Whitt ajunse la ascensoarele centrale ale Oraşului care despart etajele de serviciu de etajele de locuit, fu izbit de zumzetele iuţi ale maşinilor. Toate cabinele erau pline de oameni şi toţi se-ndreptau spre marea piaţă de la întâiul etaj al Oraşului, unde se afla Preşedinţia.

Whitt, coborând fulgerător cu ascensorul lui particular, gândi cu amărăciune:

“Nu, nici în Hawaii n-am izbutit să am oameni superiori!

Încă nu s-au dezbărat de vechile apucături şi sentimente! Tot senzaţionali şi zgomotoşi! Nu s-au obişnuit încă să trăiască

algebric şi să cugete logaritmic. Ce însufleţire! Ce emoţie! Ce zarvă! E ridicol...”

Ascensorul în coborâre se opri lin. Inginerul Whitt ieşi în

piaţa iluminată. Trecu pe sub Portalul de Onoare şi se-ndreptă, ocolind statuia inginerului Walles, întâiul constructor de locuinţe submarine, spre marea uşă care da în încăperile oficiale. Intră în grădina cu plantaţii de sticlă şi oţel, de unde trecu în geamlâcul circular. În fund făcea de gardă o femeie uriaşă - de fel din Mariana - înarmată cu un revolver electric a cărui descărcare nu făcea zgomot şi nici nu sfâşia carnea, ci oprea scurt bătăile inimii şi paraliza pe loc circumvoluţiile creierului. La ivirea inginerului Whitt, femeia uriaşă se dădu deoparte şi, fără a rosti un cuvânt, deschise uşa pe care o păzea.

Whitt intră în salonul de marmură roşie, unde se aduna de obicei, înainte de a intra în sala de şedinţe, Comitetul politic.

— Cum, numai dumneata?... întrebă Whitt, întinzând o mână mică inginerului Filister, şeful laboratoarelor de alimentaţie din Ceylan, care, cu capul lăsat în piept, se rezemase de una din uşile mici, laterale. Ceilalţi n-au venit?...

se miră Whitt.

Filister îi întinse mâna, iar cu cealaltă îi făcu semn să

tacă: voia să asculte ce se petrecea în odaia de alături. Whitt rămase locului, apoi se lăsă într-un fotoliu. Bănuiala, teama tainică îl rodeau iar. Gândi:

“Dar dacă totuşi i se va propune lui Xavier preşedinţia?...

Tehnica metalelor începe să fie mai însemnată pentru viaţa oamenilor decât chimia. Dacă se pune din nou problema evadării din fundul apelor? Oraşul Mariana, de unde ar purcede noile maşini, ar deveni de fapt Capitala Omenirii, iar inginerul Xavier, în chip firesc, Şeful Suprem.”

Inginerul Filister zise deodată cu glas puternic, părăsind

locul unde ascultase:

— E de ne-nţeles cum bătrânul Pi, care părea să treacă

peste patruzeci de ani, n-a putut ajunge măcar la această

vârstă!... Se instalaseră doar în odăile lui aparate noi pentru o presiune atmosferică mai constantă şi se crease chiar aci o variaţie a temperaturii trimestrială, asemănătoare celor patru anotimpuri terestre, ca organismul lui să se bucure în sfârşit de un mediu mai prielnic. Toţi eram încredinţaţi - şi noi, cei din Comitetul politic, şi Olivia, fata lui - că-l vom duce în felul acesta pe bătrânul Pi cel puţin până la 50 de ani. Era vârsta mijlocie la care mureau oamenii submarini de mult.

— Crezi că e o mână criminală la mijloc?... întrebă

inginerul Whitt.

— O! Nu!... Asta nu!... Nu văd cine l-ar urî pe bătrânul Pi şi de ce i-ar fi scurtat viaţa. Mai cu seamă acum, când se ştie că lucra la descompunerea atomului şi captarea energiei electrice intersubstanţiale.

În aceeaşi clipă, uşa dinspre camera unde zăcea bătrânul Pi se deschise şi în prag se ivi Olivia. Aruncă o privire înfrigurată în jur şi întrebă mai mult cu răsuflarea, ca şi cum prezenţa inginerului Filister de la Alimentaţie şi a inginerului Whitt de la Chimie o interesa mai puţin:

— Xavier din Mariana n-a venit?

— Suntem noi, de la Chimie şi Alimentaţie, răspunse Whitt cu glas liniştit. Dacă situaţia e gravă, nu-nţeleg de ce să-l mai aşteptăm pe Xavier.

— Nici Manido de la Electricitate n-a venit, zise Filister, arătând pendula. E 23.28. Să mai aşteptăm două minute. Se poate?...

Olivia, într-o rochiţă galbenă care lăsa vederii picioarele

ei de la genunchi până-n sandale şi braţele oacheşe, de la umeri până-n vârful degetelor, închise pleoapele mari peste ochii negri - şi plânse. Lacrimi mari, ca boaba de diamant lichid, se scurseră pe obraji. Liniile subţiri, abia vizibile, ale sprâncenelor se-n-cruntară, apoi cu mâna dreaptă, acum ostenită, fără nici o grabă, îşi potrivi zuluful negru, bogat, care-i căzuse pe ochiul stâng.