„Ne-am construit oraşele aci, pentru că în miile degeneraţii nu s-a iscat un singur creier în stare să ne ducă într-oplanetă nouă, sub un Soare nou, înflăcărat (...) Cum de a lăsatOmenirea să-i scape printre degete materiile radioactive pecare totuşi le-a mânuit atâtea secole? (...) Dacă nu izbutim să
evadăm din fundul apelor, din aceste închisori de sticlă,pierim. Omenirea, din nenorocire, a părăsit demult, dinainte de
dispariţia elementelor radioactive, problema descompuneriiatomului. Cu ce forţă am socotit noi că vom putea străbatedistanţele interstelare?... Cine s-a mai gândit să cauteOmenirii alt lăcaş? ".
Dispariţia elementelor radioactive, renunţareala
cercetările privind descompunerea atomului... Sunt afirmaţiicare par să se refere la starea lucrurilor într-un universparalel: în 1932, pe Terra se desfăşura o activitate febrilă înacest domeniu. Monologul Preşedintelui nu reprezintă însă
doar o lamentaţie retorică. Olivia, fiica lui, îi înştiinţează peconducătorii oraşelor că Pi lucrase la „sfărâmarea coeziuniimoleculare şi la captarea energiei intra-atomice", singurulmijloc de a opri declinul accelerat şi, până la urmă, dispariţiaomenirii, fie prin grăbirea apropierii de focul central, fie prinzborul spre o altă planetă prielnică vieţii. El lăsase o „lampă cuopt conuri", menită „să desfacă progresiv atomii", nemaiavândtimp pentru a găsi gazul care să activeze ultimul con.
Descoperirea îi aparţine inginerului Xavier: gazul căutat esteoxigenul pur. El o împărtăşeşte lui Whitt, care o va folosipentru a pătrunde mai adânc în scoarţa terestră. Iar Xavier şiOlivia - misterul iniţialelor din titlu este astfel dezlegat -
pornesc „spre cucerirea unui nou Pământ, în spaţiu ".
În 1936, romanul a apărut la Editura Vremea, sub numeleF. Aderca şi cu titlul schimbat în Oraşele înecate. (Revăzândtextul, în vederea unei eventuale reeditări, autorul a optatpentru Oraşele scufundate. Deosebirile faţă de versiunea din
„Realitatea ilustrată" sunt nesemnificative. Renunţând lapseudonim, Aderca a eliminat Provocarea şi a socotit necesarsă opereze o localizare. Discuţiile dintre cei doi soţi, din Prologşi Epilog, nu se mai poartă la New York, ci la Bucureşti; John
Balmont devine Ioan Doicin, iar Carel - Ri; ceea ce vor să lasecopiilor lor sunt parcuri cu flori nu în Tahiti, ci pe malulDunării, iar magazinele se vor afla nu pe un bulevard new-yorkez, ci pe Calea Victoriei. De semnalat şi înlăturarea unorconsideraţii care făceau să treneze acţiunea.
În această nouă înfăţişare, romanul s-a bucurat de obună primire, culminând cu substanţialul pasaj pe care i l-adedicat G. Călinescu, în Istoria literaturii române de laorigini până în prezent. „Ceea ce încântă în acest romaneste sinteza fantastică, darul de a face enorme jucării", scriemagistrul. Iar în altă parte: „Capacitatea de a distribui spaţialideile, ingeniozitatea plastică, riguroasa tehnică a împărăţieiacvatice, mecanizarea tuturor ramurilor de activitate de lanaştere până la moarte, luxul rece electric, toate acesteaspecte de domeniul feericului şi al utopicului plac. Se adaugă
un humor fără cute de zâmbet, englezesc, făcut din enormităţişi fantezii". Situarea categorială - „romanul viitorist Oraşeleînecate, pe principiul utopiei unui Restif de la Bretonne, însă
cu miraculos maşinist în stilul Wells" - mi se pare însă
discutabilă. Romanul nu are nimic de-a face cu Descoperireaaustrală şi Postumele lui Restif. Iar „miraculosul maşinist
"ţine mai curând de stilul Jules Verne, cu descrierileamănunţite ale aparatelor şi mecanismelor din Călătoriileextraordinare. Anticipaţia wellsiană se distinge prin lansareaunor idei şi ipoteze inacceptabile pentru ştiinţa timpului său:călătoria în timp, omul invizibil, substanţa antigravitaţională,universul paralel etc.
Aş spune că „profeţia tumultuoasă" a lui Aderca nu estetributară vreunei opere anterioare. Tehnica oraşelorscufundate nu reprezintă un simbol al progresului ineluctabil
şi nici un pretext pentru o incursiune-avertisment într-un viitorposibil, slujind doar ca un decor al dramei omeniriiautocondamnate şi oferind temeiurile evadării din final. Fără anesocoti meritele altor cărţi apărute sub aceeaşi semnătură, mise pare că romanul acesta constituie reuşita maximă aautorului şi o prezenţă mai mult decât onorabilă în peisajulliterar interbelic
Ion Hobana
Oraşele scufundate
În vreun colţ îndepărtat al Universului plin de nenumărate sisteme solare sclipitoare s-a ivit odată o stea pe care unele vieţuitoare inteligente au descoperit raţiunea. A fost clipa superbă şi înşelătoare a istoriei universale. Dar numai un minut. Steaua, abia după două respiraţii ale Universului, îngheţă şi vieţuitoarele inteligente trebuiră să piară.
...Cum de nu iscodeşte cineva un astfel de basm?...
Nietzsche
PROLOG
În Bucureşti, în anul 5000.
În etajul al 47-lea al unui zgărie-nori în apartamentuloperatorului de cinematograf Ioan Doicin, soţia lui, blonda Ri,floristă cu degete mai albe ca petala de crin, vine din odaiaunde dorm în penumbră, în paturi mici alăturate, “domnişoara”
Ri, în vârstă de cinci ani, şi “domnul” Ionel, de trei (supărat,dar încredinţat că, fiind băiat, o va ajunge şi o va întrece învârstă pe sora lui). Afară ninge. Nu se mai aud sirenelevapoarelor de pe Dămboviţa, zguduiturile şi răbufnirile ritmiceale trenului aerian, nici zgomotele haotice ale străzii. Toates-au vătuit în tăcerea moale a zăpezii.
Ioan Doicin, operatorul de cinematograf, tânăr, oacheş, cupărul negru, des şi pe alocuri frizat mărunt, ca al oilor deastrahan, şi-a pus în gând să nu mai risipească vreme de zeceani nici un ban. Ri, florista care câştigă aproape cât soţul ei,s-a luat la întrecere şi e de aceeaşi părere. Căci soţii aceştiadin Bucureşti se iubesc - el îndeosebi preferă mijlocul eiprelung de liană şi sânii mici ca de băiat, ea mai cu seamă
buzele lui tari ca de piatră şi încordate de o energie pururicaldă. Şi-au luat în seama lor - iubindu-i mult pe amândoi -
câte unul din copii: Ioan cel mare pe Ri cea mică şi Ri cea marepe Ioan cel mic.
Ioan (deşi numai operator de cinematograf) a jurat să
agonisească fiicei lui cinci parcuri cu flori la malul Dunării şidouă magazine proprii în Calea Victoriei, iar Ri (care e numaifloristă) a ridicat mâna şi a declarat solemn că va munci şi vaeconomisi ban cu ban, până ce Ioan cel mic va fi proprietarulcelui mai grandios cinematograf din Bucureşti. Nici unul din
soţi nu ia în serios făgăduiala celuilalt, dar fiecare eîncredinţat că va duce până la capăt propria lui idee. Aurenunţat la rude şi prieteni, pentru că musafirii şi vizitele sunttotdeauna costisitoare. Serile şi le petrec acasă, alături decalorifer. În vreme ce Ri, cu fire subţiri de sârmă, o foarfecă şipânzeturi tari, de toate nuanţele, zămisleşte pe-ncetul flori şitulpine, uneori mult deosebite de cele făcute şi vopsite deDumnezeu, Ioan iscodeşte pentru soţie, ca s-o amuze, tot soiulde glume, isprăvi, minciuni şi închipuiri - fumând o pipă, unicapipă îngăduită pentru o zi.
RI: — Ah!... De când a început să ningă, nu te gândeşti decât la năzdrăvănii!...
