şi nici un pretext pentru o incursiune-avertisment într-un viitorposibil, slujind doar ca un decor al dramei omeniriiautocondamnate şi oferind temeiurile evadării din final. Fără anesocoti meritele altor cărţi apărute sub aceeaşi semnătură, mise pare că romanul acesta constituie reuşita maximă aautorului şi o prezenţă mai mult decât onorabilă în peisajulliterar interbelic

Ion Hobana

Oraşele scufundate

În vreun colţ îndepărtat al Universului plin de nenumărate sisteme solare sclipitoare s-a ivit odată o stea pe care unele vieţuitoare inteligente au descoperit raţiunea. A fost clipa superbă şi înşelătoare a istoriei universale. Dar numai un minut. Steaua, abia după două respiraţii ale Universului, îngheţă şi vieţuitoarele inteligente trebuiră să piară.

...Cum de nu iscodeşte cineva un astfel de basm?...

Nietzsche

PROLOG

În Bucureşti, în anul 5000.

În etajul al 47-lea al unui zgărie-nori în apartamentuloperatorului de cinematograf Ioan Doicin, soţia lui, blonda Ri,floristă cu degete mai albe ca petala de crin, vine din odaiaunde dorm în penumbră, în paturi mici alăturate, “domnişoara”

Ri, în vârstă de cinci ani, şi “domnul” Ionel, de trei (supărat,dar încredinţat că, fiind băiat, o va ajunge şi o va întrece învârstă pe sora lui). Afară ninge. Nu se mai aud sirenelevapoarelor de pe Dămboviţa, zguduiturile şi răbufnirile ritmiceale trenului aerian, nici zgomotele haotice ale străzii. Toates-au vătuit în tăcerea moale a zăpezii.

Ioan Doicin, operatorul de cinematograf, tânăr, oacheş, cupărul negru, des şi pe alocuri frizat mărunt, ca al oilor deastrahan, şi-a pus în gând să nu mai risipească vreme de zeceani nici un ban. Ri, florista care câştigă aproape cât soţul ei,s-a luat la întrecere şi e de aceeaşi părere. Căci soţii aceştiadin Bucureşti se iubesc - el îndeosebi preferă mijlocul eiprelung de liană şi sânii mici ca de băiat, ea mai cu seamă

buzele lui tari ca de piatră şi încordate de o energie pururicaldă. Şi-au luat în seama lor - iubindu-i mult pe amândoi -

câte unul din copii: Ioan cel mare pe Ri cea mică şi Ri cea marepe Ioan cel mic.

Ioan (deşi numai operator de cinematograf) a jurat să

agonisească fiicei lui cinci parcuri cu flori la malul Dunării şidouă magazine proprii în Calea Victoriei, iar Ri (care e numaifloristă) a ridicat mâna şi a declarat solemn că va munci şi vaeconomisi ban cu ban, până ce Ioan cel mic va fi proprietarulcelui mai grandios cinematograf din Bucureşti. Nici unul din

soţi nu ia în serios făgăduiala celuilalt, dar fiecare eîncredinţat că va duce până la capăt propria lui idee. Aurenunţat la rude şi prieteni, pentru că musafirii şi vizitele sunttotdeauna costisitoare. Serile şi le petrec acasă, alături decalorifer. În vreme ce Ri, cu fire subţiri de sârmă, o foarfecă şipânzeturi tari, de toate nuanţele, zămisleşte pe-ncetul flori şitulpine, uneori mult deosebite de cele făcute şi vopsite deDumnezeu, Ioan iscodeşte pentru soţie, ca s-o amuze, tot soiulde glume, isprăvi, minciuni şi închipuiri - fumând o pipă, unicapipă îngăduită pentru o zi.

RI: — Ah!... De când a început să ningă, nu te gândeşti decât la năzdrăvănii!...

IOAN: — De ce năzdrăvănii? Soarele a început de mult să

se răcească. Acum câteva zeci de mii de ani era alb ca o faţă

de diamant. Azi, oglinzile lui s-au aburit, şi lumina pe care ne-otrimite e amestecată cu fire galbene de borangic. Nu vor trecemulte mii de ani şi Pământul va primi o lumină de culoareatutunului de Cuba, apoi o baie ceţoasă de cupru închis şi, însfârşit, întunericul, întunericul opac, pentru totdeauna, ca olespede uriaşă de mormânt.

RI: — O! Mi-e teamă, Ioan!... Nu s-ar putea ivi, lunecând din altă constelaţie spre noi, alt Soare?...

IOAN: — Cum nu! Dar nu ştiu întrucât i-ar fi de folos Pământului. În constelaţia noastră orice alt Soare ar cădea ca un bolovan în lac: ne-ar spulbera şi nimic nu s-ar mai alege din biata noastră planetă!

RI, tremurând înainte de vreme: — Aşadar vom îngheţa cu toţii, o dată cu stingerea Soarelui?

IOAN: — Aşa se va întâmpla cu planetele şi celelalte vieţuitoare, nu însă cu noi, oamenii, care vom şti să ne

păstrăm o rezervă de energie, cărbuni sau petrol. O epocă,răstimp de câteva sute de ani, cred că aceste străvechi energiisolare ne vor îngădui să mai trăim pe suprafaţa Pământului.

RI: — Şi va fi aceasta o viaţă, numai cu lumină şi căldură

artificială? Ultimii oameni, lipsiţi de Soare, lipsiţi de flori, artrebui mai bine să se sinucidă, Ioan!...

IOAN: — Iată, noi trăim acum, în această noapte de iarnă, la lumina electrică şi căldura caloriferului, amândouă din cărbune şi petrol. Şi nu ne sinucidem! Iar mâinile tale, Ri, împletesc aici, la etajul al 47-lea, cele mai graţioase şi mai colorate flori ale lumii.

RI: — Dar eu ştiu, Ioane, că la capătul iernii ne aşteaptă

primăvara, cu fluturi în văzduh şi brotăcei verzi la margineaheleşteului, cu livezi, cu lunci, cu şesuri şi lanuri. E o speranţă

care se va împlini sigur!

IOAN: — Şi dacă nu s-ar împlini speranţa ta? Şi, dacă

totuşi nu s-ar mai face niciodată lumină şi niciodată primăvară,te-ai sinucide?...

RI râde: — Nu! O! Nu!... Eu trebuie să trăiesc: am făgăduit să cumpăr pentru micul Ioan cea mai mare sală de cinematograf din Bucureşti. Nu vom muri, Ioan, decât atunci când se vor fi isprăvit cu desăvârşire cărbunele şi petrolul, iar căderea apelor, talazurile mării se vor preschimba în stalactite şi lespezi îngheţate.

IOAN: — Nu, Ri, nu vom muri nici atunci! Pământul are în adâncul lui un sâmbure de foc, care se stinge mai încet decât Soarele.

RI: — Ne vom săpa, oare, locuinţe în fundul Pământului, tot mai adânc, mai aproape de Soarele nevăzut din miezul lui?

IOAN: — Cred că la început ne vom depărta tot mai mult

de poli şi ne vom grămădi toţi de-a lungul Ecuatorului, apoi nevom face asemenea cârtiţelor şi ne vom adânci în Pământ. Darvom băga de seamă de la o vreme că această scurmare aplanetei cere o prea mare cheltuială de energie, pe care amputea-o mai curând preschimba în căldură şi lumină. Şi atuncine vom muta cu toţii în fundul Oceanului.

RI: — Ar fi cu putinţă viaţa acolo?

IOAN: — De ce nu?... Apa mării păstrează mai bine căldura. Aerisirea Oraşelor din apă s-ar putea face cu un curent provocat de deosebirea de temperatura văzduhului, fără nici o altă risipă de energie. Din mişcarea oricât de înceată a valurilor se vor capta energiile necesare uzinelor electrice, pentru lumină şi mişcare.

RI: — O! Dar e înfiorător să locuim în fundul apelor sărate, cu rechinii, şerpii şi balenele!

IOAN: — De ce, Ri?... Viaţa tot în fundul mărilor a început şi numai după milioane de ani de evoluţie a trecut pe uscat.

Dacă toate energiile sunt o ondulare şi toate destinele - o roată,nu e de mirare, ci foarte firesc ca viaţa să se întoarcă acolo deunde a pornit Şi să se încheie acolo de unde a început.

RI, oprindu-se din împletirea unei frunze albastre şiprivindu-şi soţul cu ochi mari: — Aşadar, Ioan, tot vom muri?...

IOAN: — Poate că nu. (Cugetă.) Dacă ne vom mai iubi şi atunci, Ri, mă vei urma.