Filister îi întinse mâna, iar cu cealaltă îi făcu semn să
tacă: voia să asculte ce se petrecea în odaia de alături. Whitt rămase locului, apoi se lăsă într-un fotoliu. Bănuiala, teama tainică îl rodeau iar. Gândi:
“Dar dacă totuşi i se va propune lui Xavier preşedinţia?...
Tehnica metalelor începe să fie mai însemnată pentru viaţa oamenilor decât chimia. Dacă se pune din nou problema evadării din fundul apelor? Oraşul Mariana, de unde ar purcede noile maşini, ar deveni de fapt Capitala Omenirii, iar inginerul Xavier, în chip firesc, Şeful Suprem.”
Inginerul Filister zise deodată cu glas puternic, părăsind
locul unde ascultase:
— E de ne-nţeles cum bătrânul Pi, care părea să treacă
peste patruzeci de ani, n-a putut ajunge măcar la această
vârstă!... Se instalaseră doar în odăile lui aparate noi pentru o presiune atmosferică mai constantă şi se crease chiar aci o variaţie a temperaturii trimestrială, asemănătoare celor patru anotimpuri terestre, ca organismul lui să se bucure în sfârşit de un mediu mai prielnic. Toţi eram încredinţaţi - şi noi, cei din Comitetul politic, şi Olivia, fata lui - că-l vom duce în felul acesta pe bătrânul Pi cel puţin până la 50 de ani. Era vârsta mijlocie la care mureau oamenii submarini de mult.
— Crezi că e o mână criminală la mijloc?... întrebă
inginerul Whitt.
— O! Nu!... Asta nu!... Nu văd cine l-ar urî pe bătrânul Pi şi de ce i-ar fi scurtat viaţa. Mai cu seamă acum, când se ştie că lucra la descompunerea atomului şi captarea energiei electrice intersubstanţiale.
În aceeaşi clipă, uşa dinspre camera unde zăcea bătrânul Pi se deschise şi în prag se ivi Olivia. Aruncă o privire înfrigurată în jur şi întrebă mai mult cu răsuflarea, ca şi cum prezenţa inginerului Filister de la Alimentaţie şi a inginerului Whitt de la Chimie o interesa mai puţin:
— Xavier din Mariana n-a venit?
— Suntem noi, de la Chimie şi Alimentaţie, răspunse Whitt cu glas liniştit. Dacă situaţia e gravă, nu-nţeleg de ce să-l mai aşteptăm pe Xavier.
— Nici Manido de la Electricitate n-a venit, zise Filister, arătând pendula. E 23.28. Să mai aşteptăm două minute. Se poate?...
Olivia, într-o rochiţă galbenă care lăsa vederii picioarele
ei de la genunchi până-n sandale şi braţele oacheşe, de la umeri până-n vârful degetelor, închise pleoapele mari peste ochii negri - şi plânse. Lacrimi mari, ca boaba de diamant lichid, se scurseră pe obraji. Liniile subţiri, abia vizibile, ale sprâncenelor se-n-cruntară, apoi cu mâna dreaptă, acum ostenită, fără nici o grabă, îşi potrivi zuluful negru, bogat, care-i căzuse pe ochiul stâng.
“E tot barbară..., gândi Whitt, admirând culoarea bine pigmentată a pielii, pe care celelalte femei submarine, albe, o prăjeau zadarnic la razele ultraviolete ale lămpilor de cuarţ.
Are pleoape, sprâncene şi cârlionţi adevăraţi!... se minună el încă o dată, căci femeile submarine, ca şi bărbaţii, de multe mii de ani îşi pierduseră pieliţa ochilor şi sistemul capilar, de care fiinţa lor nu mai avea nevoie. Această fecioară de 13 ani trebuie să fie păroasă toată ca o maimuţă!”, se indignă Whitt.
Dar îşi păstră seninătatea.
Capul Oliviei nu era atât de mare, nici ovalul feţei atât de puhav ca al celorlalte fiinţe submarine, iar trupul ei avea o zvelteţe, mijlocul prelung - o mlădiere care aminteau de tigrii în salt şi desenele zeiţelor de pe vasele străvechi ale grecilor.
“De ce mireasă arhaică voi avea parte..., gândi fără voie inginerul Whitt, şi o căldură neobişnuită îl încinse, furnicându-i pielea netedă şi albă. Cum de s-a ivit din sângele bătrânului Pi şi al fetei fostului Preşedinte această
veveriţă-n galben?...”, se întrebă mai departe şi măsură cu ochii mari, deschişi, buruiana tânără care trecea într-o aromă ancestrală de floarea-soarelui aţâţată de soare.
Difuzorul de pe scrin intră în funcţiune şi fluieră
limpede două puncte şi o linie.
— Vorbeşte Xavier?... Semnalul oraşului Mariana!...
întrebă Olivia şi din două salturi fu alături de difuzor.
Se aplecă peste discul care se învârtea strălucitor şi pe care trebuia să se ivească chipul cunoscut al lui Xavier.
— Nu, e semnalul Cap-Verde, din Atlantic, e Electricitatea, răspunse Filister, apropiindu-se şi el, uimit de acest semnal neaşteptat. Noi îl aşteptăm pe Manido aici, şi lui îi arde acum de conversaţie!
— Nu e Manido, e Xavier!... se-mpotrivi Olivia.
Ochii lui Whitt, care parcă se măriră şi mai mult, o cuprindeau acum toată înlăuntrul lor, prea sufletesc.
— Atunci care e semnalul lui Xavier?... şopti Olivia cu răsuflarea tăiată, simţind că fluidul ochilor lui Whitt o ameţea.
Şi lăsă privirea în jos, spre a-şi regăsi sufletul destrămat.
Whitt făcu un pas către difuzor, înspre Olivia, şi răspunse:
— Oraşul Mariana are alt semnal: o linie şi două puncte.
Fiica Preşedintelui voi să răspundă...
