— Dimpotrivă. Nu mai insista, Filister. Manido s-a sinucis.

— Manido s-a sinucis, domnule inginer Filister, răsună

iar în difuzor glasul subdirectorului Santio.

— Ce te face să crezi? întrebă Filister, de data aceasta cu un glas mai puţin sigur.

— Cu vreo câteva minute înaintea morţii, m-a chemat în birou. Credeam că voia să-mi vorbească de Hawaii, de spectacolul de dans al ceylanilor de la Teatru, înainte de a lua o baie de lumină şi a intra în lucru în locul meu, cum făcea uneori când...

— Ţi-a mărturisit deschis, precis, că vrea să se sinucidă?

întrerupse nerăbdător inginerul Filister.

Whitt ghici înlănţuirea evenimentelor. Se depărta de Filister şi se aruncă pe o canapea, cu ochii în tavan şi braţele răstignite, ascultând glasul lui Santio mai mult din plăcerea de a se încredinţa că nu se înşelase.

Santio vorbi:

— Nu era nevoie, domnule inginer Filister, să-mi facă

destăinuiri precise. Dar cuvintele lui de-atunci lămuresc cum nu se poate mai categoric pricina sinuciderii.

— Da?... întrebă îngăduitor Filister.

— Mi-a mărturisit că nu mai credea în vitalitatea Preşedintelui, a cărui înfăţişare la Teatru îl surprinsese. Abia a rostit aceste cuvinte, e-am auzit amândoi semnalul gongului grav. Domnul inginer Manido s-a ridicat repede de la birou şi a şoptit: “S-a isprăvit”. Apoi m-a întrebat: “Santio, crezi că bătrânul Pi lasă în urma lui Formula? Formula descompunerii atomului?”. Am răspuns că nu cred în posibilitatea descompunerii. “Nici eu”, a adăugat domnul inginer Manido. Apoi mi-a şoptit, fără glas: “Santio, dacă n-a descoperit Formula bătrânul Pi, n-o va mai descoperi nimeni.

Suntem pierduţi”.

— A declarat că suntem pierduţi?... A rostit întocmai aceste cuvinte?... întrebă inginerul Whitt, ridicându-se deodată de la locul lui.

Glasul inginerului Santio se auzi din nou, limpede:

— Suntem pierduţi. Da, aşa a zis: suntem pierduţi. Apoi mi-a întins mâna, mi-a spus să plec şi a intrat în sala Generatorului A. N-am plecat. Eram neliniştit. Mă tulbura o presimţire. După câteva secunde, şeful de atelier a venit şi mi-a vestit că domnul inginer Manido e întins mort, lângă

magnet.

— Mulţumesc, Santio, mai zise inginerul Filister. Nu anunţa nicăieri nimic. Preşedintele e încă în viaţă pentru aproximativ o oră. Vei primi veşti.

Uimit, inginerul Filister se depărta de la microfon.

Voi să spună ceva, dar uşa se deschise din nou, şi în prag se ivi Olivia, cu ochii mari deschişi, căutând în jur.

— Nu, n-a venit, răspunse inginerul Whitt la întrebarea ei nerostită.

Olivia privi spre difuzor:

— Nici nu s-a anunţat... ceva de la Mariana?... De data aceasta Whitt nu mai răspunse - şi nici Filister.

— Doctorul Harwester e foarte grăbit, şopti Olivia. Ce e de făcut?... A spus că tata n-ar mai putea suporta încă o baie de lumină. Intraţi repede. Voi chema eu Mariana. Xavier trebuie să vină!

În aceeaşi clipă, se ivi în prag şi doctorul Harwester, scurt, pântecos, ca un crap uriaş sprijinit în coadă.

— Dragii mei, nu e vreme de pierdut! Intraţi! Unde e Xavier? Unde e Manido? Încă n-au venit? Extraordinar! (Apoi către fata Preşedintelui Pi, aproape poruncitor:) Domnişoară

Olivia, trebuie să fii şi dumneata de faţă! Vor veni ei şi ceilalţi... Intraţi, vă rog, intraţi! Şi renunţaţi la orice discurs.

Nu are mai mult de-o jumătate de oră... Repede!... Repede!...

Şi, fără a mai aştepta vreun răspuns, intră iar în biroul bătrânului Pi, lăsând în urma lui uşa deschisă.

Olivia rămase locului, la mijlocul drumului către microfon, neştiind dacă trebuie să se mai ostenească să-l cheme pe inginerul Xavier din Mariana sau să se întoarcă

numaidecât la căpătâiul Preşedintelui, în cea din urmă

jumătate de ceas a vieţii lui.

Filister, în pragul uşii, lăsându-i loc de trecere lui Whitt, care desigur va fi peste o jumătate de oră Preşedinte, nu-şi putu ascunde tulburarea şi întrebă:

— Crezi şi dumneata, inginer Whitt, în cuvintele lui Manido?...

Whitt făcu ochii şi mai mari. O flacără de îndârjire

scapără în adâncul lor ca o nebunie scurtă:

— Că suntem pierduţi?... Neurastenie! Inginerul Manido a rămas în urmă cu băile de lumină! Vino, Filister! Vino!...

Şi intră cel dintâi în biroul bătrânului Pi. Filister, cu capul în jos, nesigur, îl urmă.

ORAŞUL CU INIMA DE FOC

Ce oraş ciudat Mariana! Ce deosebire între această

uriaşă piramidă de cristal cu pereţi tripli şi celelalte Oraşe, globul, paralelipipedul, cuburile!...

În Hawaii, Capitala ca un glob, lăcaşul studiilor ştiinţifice, în Cap-Verde cuburile, reşedinţa Generatorilor electrici, şi în Ceylan, paralelipipedul parfumurilor alimentare, viaţa era într-adevăr uşoară şi plăcută. Oameni privilegiaţi, ei au pierdut aproape orice atingere cu materialele brute ale pământului. Şi, dacă n-ar fi fost studiile istorice, ar fi uitat cu totul că au trăit câteva milioane de ani pe scoarţa tare a planetei. Copiii află din cărţi despre ogoare, despre mine de cărbuni care se prăbuşeau peste muncitori, de puţurile de petrol incendiate, în care trupurile omeneşti se prăjeau ca viermii - şi se minunează ca de un basm închipuit doar pentru plăcerea minţii lor.

Cu cât e mai uşoară viaţa acum! În Hawaii locuitorii împărţiţi pe secţii ştiinţifice fac cinci ore de studii teoretice şi calcule, lucrări de laborator şi experienţe cu unelte delicate.

În restul vremii au pentru plăcerea lor toate artele, îndeosebi muzica şi dansul, care nu se realizează în materiale grele niciodată. În Hawaii mai sunt şi cele două mari Teatre, care

pot cuprinde totalitatea oamenilor din cele patru Oraşe. În primul Teatru, nu departe de apartamentele Preşedintelui, au loc din două în două ore spectacole de dans şi muzică, iar în partea opusă a Oraşului, în al doilea Teatru, se reprezintă