În baie, am tăiat cordonul ombilical cu foarfecă din trusa de prim ajutor și l-am învelit, împreună cu celelalte chestii care ieșiseră din mine, într-un exemplar 44 Fear of Flying, roman de Erica Jong apărut în 1973.

VP - 194

din Sunday Times din cutia de lângă ușă. Am deschis robinetele căzii și am intratîn apa călâie, privind cum se mișcă în jurul meu firele de sânge.

— Tăcerea de după strigăte e ceea ce-mi amintesc, îi spun lui Kate. Am avut noroc. Jude și Will erau la muncă. Nu eram decât eu și lucrul acela. Nu-mi amintesc dacă l-am privit, dar trebuie s-o fi făcut. Ca atunci când la televizor e ceva de groază și te uiți printre degete, ca să nu vezi oroarea întreagă. Nu-mi amintesc de fața lui. Nu știu nici măcar dacă era băiat sau fată.

— Doamne, Dumnezeule, e prima dată când spui cuiva toate astea? întreabă

Kate.

— Da, zic. Am încercat o dată să-i spun lui Harry, dar n-a priceput ce vorbesc.

Și nu-i puteam spune nimănui altcuiva. Știi, am făcut un lucru îngrozitor.

— Ce ai făcut, Emma? zice ea blând. I-ai făcut ceva copilașului tău?

— L-am îngropat, zic eu.

65. Sâmbătă, 28 aprilie 2012

EMMA

Kate amuțește când zic că am îngropat copilașul.

Îmi aud vocea, ca și cum ar fi a altcuiva, spunându-i că îngroparea copilașului a fost ușoară.

— A fost ca atunci când mi-am îngropat iepurașul, pe la nouă ani, zic. L-am învelit într-un ziar și o sacoșă, de nici măcar nu puteai ști ce-i acolo. Am săpat o groapă în grădină și l-am pus în ea și am tras pământul deasupra. N-a durat decât câteva minute și dispăruse. Am tras deasupra ghiveciul cel mare în care mama pusese narcise. Se vedeau căpșoarele ițindu-se din pământ. Apoi m-am întors în casă.

Îmi amintesc că nu mai trebuia decât să arunc prosopul plin de sânge pe care-l folosisem și ar fi fost ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Totul a revenit la normal. Eram atât de tânără! Nu știam că nimic nu va mai fi vreodată normal.

Îmi amintesc că am pus mâna pe burta mea golită și părea un balon la sfârșitul unei petreceri pentru ziua de naștere, moale și zbârcit. Mi-am răsucit prin sarafan pielea care atârna, ca să văd dacă sunt tot eu. Să simt ceva. Orice.

— Am crezut, prostește, că primejdia o să dispară după ce nasc, i-am spus jurnalistei. Plănuisem totul.

Aproape că râd acum de naivitatea gândului, dar atunci eram atât de singură.

VP - 195

— Când am acceptat, în sfârșit, ideea că va fi un copilaș, am hotărât să-l las la maternitatea din cartier ca să-l găsească o soră și să aibă grijă de el. Văzusem asta la știri, că surorile le dau nume copiilor abandonați – Holly45, dacă era de Crăciun, sau după polițistul care îi găsise, chestii de-astea – și îi țin strâns în brațe. Și familii iubitoare îi adoptă și totul se sfârșește cu bine, din punctul de vedere al publicului. Finaluri fericite peste tot.

Am încercat să-mi văd viața ca eroină într-un roman. Totul curat și aranjat.

Fără lucruri rămase în aer.

— Eram convinsă c-o să fie ușor. Aveam să fac bebelușul să țâșnească din mine ca în desenele din broșuri, să-l învelesc într-o păturică albă pe care aș fi cumpărat-o pe ascuns de la Boots46 și să-l pun ușurel pe jos la toaletă, apoi să

plec. Lumea intră și iese de la toaletă tot timpul. N-aveau să treacă nici cinci minute până să fie găsit bebelușul. Dar nu fusese nevoie să fac asta. L-am învelit în schimb într-un ziar și o sacoșă de la Boots.

— Oh, Emma! zice Kate. Și ai ținut toate astea în tine până acum. Până ce a fost găsit cadavrul lui Alice.

— E bebelușul meu în grădină! mă aud țipând. Bebelușul meu!

O văd pe Kate tremurând și agățându-se de volan ca să se liniștească. O

înspăimânt. Mă înspăimânt pe mine însămi. Parcă-s nebună. Trebuie să mă

opresc.

— Trebuie să merg acasă, Kate. Trebuie să-i spun lui Harry unde sunt. O să-și iasă din minți de îngrijorare, zic.

Fața lui Kate e palidă și vorbește cu mine de parcă aș fi un pacient din spital.

Voce joasă, ritm liniștitor.

— Te duc eu acasă, Emma. Probabil că acum ești obosită și prea răscolită ca să gândești cum trebuie. Ai nevoie de timp ca să-ți aduni gândurile.

Totul sună atât de încurajator și normal . Adună-ți gândurile. Asta ar trebui să

fac. E ceea ce spune Paul când e îngrijorat de ceva. Dar n-am nevoie să le adunpe ale mele. Sunt acolo de ani întregi.

•

Când ne întoarcem în sală, Harry stă pe un scaun, cercetând cu privirea ringul de dans, frământându-și mâinile și arătând îngrijorată.

— Unde dracu’ ai fost? țipă de cum dă ochii cu mine. Să dispari așa! Te caut de-o jumătate de oră.

Dar amuțește când îmi vede fața. Probabil că arăt îngrozitor, pentru că mă ia de braț, mă conduce afară și șoptește:

45 Ilex, planta cu bobițe albe sau roșii folosită ca decorațiune de Crăciun.

46 Companie care comercializează cu precădere produse farmaceutice și cosmetice.

VP - 196

— Ce s-a întâmplat, Emma? Unde ai fost?

— Am vorbit cu Kate, asta-i tot. Îmi pare rău că ți-ai făcut griji, îi spun, încercând să-mi fac vocea să nu tremure.

— Despre ce? Despre ce ați vorbit? zice ea.

— Nu contează acum. Sunt cam obosită, Harry. Mă întorc acasă. Mă duce Kate cu mașina.

Harry se uită dincolo de mine, la Kate. Ea vorbește cu un tip tânăr de lângă

mașină, dându-i bani de taxi.

— Ai supărat-o? strigă la ea, și tipul arată speriat, de parcă l-ar acuza pe el.