— Arăt ca naiba. Se presupune că sunt la doctor, zic, și ea – și înalță
sprâncenele.
— De ce nu ești? zice.
— N-am chef, zic și ridic meniul tras în țiplă. Oricum, dacă sună Paul, va trebui să mint. Bine? Of, nu face mutra asta. Tu ai făcut altele și mai rele.
Râde și-mi smulge meniul din mână.
— De fapt, trebuia să merg săptămâna trecută și am tras chiulul, așa că n-o să te dau de gol.
— Tu pentru ce trebuia să mergi? o întreb.
Harry se strâmbă.
— Gâlmă la sân. Mă rog, nici măcar gâlmă, de fapt.
— Tâmpito, zic. Du-te. Programează-ți altă consultație.
— Da, da. Bine, o fac mâine. Ce vrei să bei?
O urmăresc cu privirea până intră în cafenea și-i mulțumesc lui Dumnezeu că
ea există.
VP - 160
Harry a fost cea care m-a făcut să-mi dau seama că viața mea e o harababură. Era vara lui 1994 și a intrat cu nonșalanță în bistroul în care lucram.
Serveam băuturi, decongelam plăcinte cu carne și mă străduiam să nu mă înec.
— Emma! a strigat când m-a văzut ducând o tavă cu mâncare la masa de alături. Era tare ciudat s-o revăd. Trecuseră mulți ani, și tot contextul dispăruse, așa că-mi era cunoscută și totuși străină – ca o persoană celebră pe care o vezi pe stradă și o clipă nu știi de unde s-o iei.
Și Harry nu arăta ca prietena mea cea mai bună pe care o văzusem ultima dată.
Această Harry era fascinantă ca o mașină de curse, cu pantalonii și jacheta de comandă, manichiură, părul lins și ochii acoperiți de ochelari de soare uriași.
Și presupun că nici eu nu mai arătam ca cea mai bună prietenă a ei. Mă
înălțasem, părul îmi era blond de la decolorant și tuns scurt, și eram slabă ca o scândură. În fotografiile din acea vreme arătam ca o dependentă de heroină.
— Bună, Emma, a zis.
Mă așteptam, cumva, să se arate într-o bună zi. Speram pe ascuns, presupun.
Mi-era dor de ea când îmi îngăduiam să mă gândesc la viața mea dinainte.
Lucruri mărunte mă stârneau – un cântec la radio pe care îl cântam împreună, o expresie pe care o folosea adesea – și încremeneam. Eram din nou adolescentă.
Pentru o clipă. După care mă întorceam la râcâitul farfuriilor unsuroase sau la servitul băuturilor.
Era greu s-o văd și să-mi amintesc cât de apropiate fuseserăm cândva. M-am tras înapoi, de parcă ar fi fost un soi de amenințare.
— Bună, Harry, am zis. Nu mă pot opri, scuze. Bucătăria e plină de comenzi.
Și-a ridicat ochelarii de soare pe creștet și și-a pironit ochii în ochii mei.
— Nu-i nimic. O să aștept, a zis.
Mai târziu, când ședeam lângă ea în parc – în parcul acesta, cu cutii de cidru și pungi de chipsuri în mână, ca mai demult –, am început să cred că ea este semnalul meu de deșteptare.
Știa că m-am dus să locuiesc la bunici, dar plecasem fără să-mi iau rămas-bun de la ea, și când ne-am reîntâlnit era încă furioasă că fusese abandonată. De-abia când i-am spus că am fost dată afară din casă de către Will și Jude s-a potolit. În ziua aceea, în parc, i-am spus că m-am lăsat de școală de îndată ce am putut, pentru că nu voiam să fiu legată de ceva.
— Am ales libertatea în locul unei diplome și al unei ipoteci, m-am dat eu mare. Am vrut să fac ce-mi place și să merg unde am chef.
Harry mi-a aruncat încă una dintre acele priviri ale ei și a zis:
— Și atunci de ce nu ești acolo, cucerind lumea, Emma?
VP - 161
Cidrul și nostalgia îmi coborâseră garda, și m-am pus pe plâns. Lacrimi grele cădeau peste chipsuri. În clipa aceea tânjeam, tânjeam fizic, să fiu din nou eu.
Fata care fusesem.
Harry m-a luat în brațe și m-a ținut așa, fără să vorbească.
— Pentru că nu sunt nimic, am izbutit să spun.
