— Nu pentru mine, a zis. Și a așteptat.
Și am început să-i spun cum mă simt cu adevărat.
— Jude îmi spunea că pot fi oricine, am zis. Când eram mică. Dar realitatea este că sunt nimeni.
Anii în care iarna lucram în bistrou, servind băuturi și cărând tăvi, iar vara schimbam așternuturi și curățăm WC-uri, cearșafuri murdare, străini murdari, trecând de la o slujbă la alta, mă învinseseră.
— Nu pot porni, Harry, asta-i problema. De cele mai multe ori mă simt ca într-o ceață groasă. Nu pot vedea ce e în față. Sunt prea speriată ca să merg înainte. Ar putea fi mai rău decât acum. Îmi tot spun: Stai unde ești. E cel mai sigur loc în care poți fi.
— Ce-ai pățit? a zis.
— A fost un copil, am spus.
— Oh, Em, a zis.
— N-am putut să-ți spun – nici altcuiva. Am făcut un lucru îngrozitor.
Ea a tăcut din nou.
— Îmi pare foarte rău, a zis. Sunt sigură că era lucrul potrivit în acel moment.
Îmi amintesc că remarca m-a uimit. Cum putea să fie lucrul potrivit de făcut!
Dar apoi mi-am dat seama că se gândea la un avort, și o clipă aproape că am corectat-o. Dar m-a oprit ușurarea că nu trebuie să explic mai departe.
— Ce vrei să fii când o să crești mare? a zis, când m-am liniștit.
Mi-am odihnit capul pe umărul ei și am visat la un viitor.
— Mă gândesc să merg la facultate, Harry, am zis.
— Bun, a zis. O să ai nevoie de note maxime, dar, cu creierul tău uriaș…
— Nu știu ce a mai rămas din el, am zis, și m-a strâns de mână.
— O grămadă, a zis. Așadar…?
— M-am gândit cândva să mă înscriu la cursuri serale.
— Sună bine, Emma.
— Da. O să fiu din nou școlăriță.
Și am râs, și era în mintea mea o ușurare pe care n-o mai simțisem de mult.
•
Dar nu e nicio ușurare în mintea mea acum. Cafeaua se răcește, în vreme ce mă străduiesc să-i spun lui Harry totul și nimic.
VP - 162
Știu că o să aducă vorba de Alice Irving – legătura cu Howard Street e irezistibilă.
— Ce zici de povestea asta cu bebelușul Alice? zice. Obișnuiam să stăm în grădina ta, nu-i așa? În ultima vară înainte să te duci la bunica ta. Aveai șezlonguri, nu-i așa? Îți amintești? Ne certam care să stea pe cel galben.
— Cred că bebelușul din Howard Street e al meu, zic. Îl tot visez.
Și ea se uită țintă la mine, gândindu-se ce să spună.
— Nu e, Emma, spune rar, de parcă ar vorbi cu un copil. E Alice Irving.
Testele făcute de poliție arată asta. Nu trebuie să vorbești așa. Văd că povestea asta te-a tulburat de-a binelea, dar nu crezi că-i din pricina avortului? A scos la iveală toate sentimentele pe care le-ai avut în acel moment. E perfect normal. A fost un lucru îngrozitor căruia a trebuit să-i faci față. I-ai spus lui Paul?
Scutur din cap.
— Păi, poate că ar trebui. Te iubește, Emma. O să înțeleagă.
Dau din cap că da.
— Dar nu trebuie să mai zici că e copilul tău. Oamenii nu te vor crede dacă
spui așa ceva. Bine?
Încuviințez din cap din nou. Are dreptate. O să-mi țin gura până ce vor afla singuri.
53. Sâmbătă, 14 aprilie 2012
ANGELA
