— Nu, nu m-a supărat, Harry, zic. Aș vrea să înceteze. Nu mai fac față altor emoții. A fost prea mult pentru mine, seara asta. Să văd pe toată lumea. O

mulțime de amintiri, nu toate plăcute.

Mă strânge de braț.

— Îmi pare rău, Emma. N-ar fi trebuit să te silesc să vii. Vin cu tine acasă.

Scutur din cap.

— Sunt bine.

Firele poveștii continuă să mi se învârtească prin cap și încă nu le pot împărtăși nimănui altcuiva, nici măcar celei mai bune prietene. Harry ar fi tulburată și furioasă pe mine și ar trebui să fac față emoțiilor ei, pe lângă ale mele. N-ar pricepe de ce am ales să-i spun unei străine secretele mele. Dar părea atât de sigur. Eram aproape anonimă.

— Te sun dimineață, a strigat după mine, fluturându-și mâna, amărâtă, pe când pornim.

E drum lung până acasă, șerpuind pe străzi întunecoase, apoi în luminile orbitoare ale șoselei cu două benzi.

Nu vorbim mult. Eu arăt drumul. Aici la stânga, treci de sensul giratoriu. Dar și Kate, și eu suntem adâncite în gânduri. Eu îmi retrăiesc rușinea. Și sunt bântuită de oroare.

•

În casă este întuneric deplin când intru. Paul n-a lăsat aprinsă lumina din hol.

Stau o vreme în întuneric, incapabilă să pun un picior în fața celuilalt, cu gândurile bulucindu-se peste mine.

— Emma, ești bine? Ce faci acolo, jos? strigă Paul, cu vocea somnoroasă.

— Nimic. Îmi scot paltonul, strig și eu. Culcă-te la loc.

Aprind lumina și trebuie să închid ochii ca să nu orbesc. Îi deschid încet, tatonând strălucirea. Totul arată exact așa cum era când am plecat, în seara asta. Haina lui Paul atârnă strâmb în cuier, plicuri cu corespondență nesolicitată

pe masă, pantofii mei aliniați lângă covoraș. Dar totul s-a schimbat.

VP - 197

Am vorbit. Acum o să vină poliția. Am nevoie de timp ca să mă gândesc. Să

fac planuri.

Mă simt ca una dintre antilopele gnu care umblă în vârful picioarelor pe mal, în vreme ce crocodilii pândesc după cotul râului, cu fălcile căscate. Mă gândesc să fug. Să mă ascund. Dar mă țin din scurt. La vârsta ta? îmi spun. Nu fi caraghioasă! E vremea să înfrunt toate astea.

Îmi fac un plan de adult. N-o să las leul ăsta adormit să stea culcat.

66. Sâmbătă, 28 aprilie 2012

KATE

Kate s-a rătăcit pe drum spre casă. A ratat virajul, dar nu și-a dat seama de asta decât după douăzeci de minute, când peisajul a devenit mai plin de frunze în loc de lumini de neon.

„Rahat!” a strigat spre drumul din fața ei. A tras într-un refugiu, dar n-a putut să lase volanul din mâini. S-a uitat la încheieturile degetelor, din ce în ce mai albe, de parcă ar fi fost ale altcuiva.

Kate vedea încă fața Emmei, strălucind de șoc în întunericul din mașina sa, cu buzele împiedicându-se în cuvinte pe când își spunea povestea.

Când a strigat că e bebelușul ei… și-a zis Kate. O speriase de-a binelea.

Zgomotul și durerea din voce – astea erau reale. Dar era și povestea?

Reporterii erau adesea prima alegere pentru mitomani sau pentru cei care se dădeau în spectacol. Oamenii jalnici care voiau cu orice preț să apară la știri.

Kate s-a cutremurat. Mintea îi zbura peste tot, galopa peste întrebări și răspunsuri, căutând ceea ce trebuie să-i fi scăpat.

„Doi bebeluși? Doi afurisiți de bebeluși? Nu se poate”, a zis cu glas tare. „Ce mama naibii fac acum?”

Totul se întâmpla prea repede. Simțea că pierde controlul situației. Al poveștii.

Când a citit prima dată bucățica de ziar despre cadavrul copilașului a sperat că o să fie în stare să scrie un articol emoționant despre un copil uitat și despre tragedia personală din spatele morții lui. O lectură de duminică, și-a zis. O șansă

să mai scape de banda rulantă a știrilor online. Dar tulburarea suprafeței a dus la erupția unor secrete neașteptate.

VP - 198

Ar trebui să fie încântată că a dat peste o poveste de așa amploare, dar Kate se simțea prinsă în șuvoiul de informații.

Știa că este păstrătoarea unor secrete: drogarea și posibilul abuz sexual asupra Barbarei Walker, sarcina din adolescență a Emmei Massingham, adulterul lui Nick Irving. I-au fost încredințate poveștile lor ascunse deoarece a pus întrebările corecte. Dar ce putea să spună? Putea să spună ceva?

Ceea ce ar trebui să facă, știa, era să-l sune pe Terry ca să-l pună la curent, dar asta ar fi însemnat să renunțe la puținul control pe care încă îl mai avea asupra poveștii. I-ar fi fost luată, disecată, discutată, pipăită de oameni care nu le-au cunoscut pe Barbara, Angela sau Emma.

Ăsta-i jurnalismul, Kate, îl auzea pe un fost șef spunând. Ești acolo să spui povestea, nu să fii mama răniților. Ajungi prea aproape.

Dar trebuia să ajungi aproape ca să obții povestea deplină. Conferențiarii de la facultate care le predau cursul de Studii despre media copiilor ca Joe Jackson îi tot dădeau cu obiectivitatea și echilibrul, dar ea ar fi vrut să-i vadă că stau de vorbă cu victima unui viol sau cu mama unui copil supus unui abuz și asta nu-i afectează. Fără empatie, fără să simți durerea cuiva, cum poți spune o poveste ca asta și să prinzi adevărul situației?

Problema venea când nu puteai să te rupi de sentimente și să începi să scrii.

Avea nevoie de un răgaz. Avea nevoie de o voce de adult care să-i spună că

totul o să fie bine. Am nevoie de tati, și-a zis, și aproape că a izbucnit în râs.

Adună-te, pentru numele Domnului!

A sunat la numărul de mobil al soțului și a ținut pumnii strânși să fie încă

treaz. Steve a răspuns imediat.

— Bună, Katie, a zis. E totul în ordine?

Ea a izbucnit în lacrimi. Nu știuse că o s-o facă, dar sunetul vocii lui a eliberat emoțiile pe care le ținuse în frâu toată ziua.

— Ce s-a întâmplat? Ești bine? a zis Steve, cu vocea din ce în ce mai neliniștită.