Ea nu plângea niciodată.

— Totul e bine. Îmi pare rău, dragule, doar că a fost o zi groaznic de stresantă

și e atât de bine să te aud.

— Atât de bine că te-ai pus pe plâns? a râs Steve. Am efectul ăsta asupra mult prea multor oameni.

Ea s-a liniștit și i-a spus ce se întâmplase, ascultându-i cu atenție reacția, pândind cenzurarea. Avea nevoie de asigurarea lui că nu mersese prea departe.

— Trebuie să vorbești cu cei de la poliție, Kate, a zis el. Asta merge mult mai departe decât investigațiile unui reporter.

VP - 199

Avea dreptate. Sigur că avea dreptate.

— Bine, a zis. O s-o fac acum.

S-a uitat la ecranul de la bord. Era un pic înainte de miezul nopții. Putea oare să-l sune pe Bob Sparkes? Eileen l-ar fi omorât. A format numărul și și-a ținut răsuflarea.

El a răspuns la al doilea apel. Obișnuință de polițist. Avea vocea îngroșată de somn când a zis „Detectiv inspector Sparkes”, dar s-a trezit de tot de îndată ce ea a început să vorbească.

L-a auzit că acoperă telefonul cu mâna și zice: „E de la muncă, iubito. Mă duc jos”. Eileen scoasă din peisaj.

— Kate, e miezul nopții, a zis, pe când cobora scările. Ar fi bine să fie ceva important.

— Este, Bob. Îmi pare rău că e târziu, dar trebuia să vorbesc cu tine.

— Atunci spune, a zis el.

— Tocmai am vorbit cu o femeie care zice că a născut un copil când avea doar cincisprezece ani. În 1985. Nimeni n-a știut. Și-a ascuns sarcina. Locuia pe Howard Street la numărul 63 și l-a îngropat în grădină.

— Aceeași grădină în care a fost îngropată Alice?

— Da.

— Dumnezeule! O crezi?

— Părea foarte real, Bob, a zis Kate. Dar nu avem decât spusele ei.

— Așadar, a îngropat-o pe Alice? Ea a luat-o?

— N-avea cum, Bob. Nu era născută când a fost luată Alice.

— Nu, sigur că nu. Scuze, e toiul nopții – creierul nu funcționează. Dar ar fi putut s-o îngroape în 1985. Ar fi putut să dea peste cadavrul ei și s-o îngroape.

— O fată de cincisprezece ani? Zău? Nu știu ce să cred, Bob, a zis Kate.

— Păi, care e probabilitatea să fie doi copilași îngropați în grădina aia? Pentru numele lui Dumnezeu, sună-l acum pe Andy Sinclair, Kate. Nu încerca să dezlegi tu povestea. E prea complicată. Sună-l acum, ori îl sun eu.

Kate a strâns mai tare telefonul.

— Îl sun, Bob. Mulțumesc că m-ai ascultat.

— Dă-mi un mesaj după ce vorbești cu Andy.

N-are încredere că o să-l sun, și-a zis Kate, în vreme ce el închidea.

•

Detectivul inspector Sinclair nu dormea. Kate s-a întrebat dacă e încă la lucru când a răspuns la telefon cu un „Sinclair” sec.

— Andy, sunt Kate Waters, a zis. Scuză-mă că te deranjez la ora asta.

VP - 200

— E în ordine, Kate. Lucrezi până târziu. Dar așa fac și eu. Mai aduc la zi niște hârtii. Nu m-ai trezit.

I-a spus exact ce-i spusese lui Sparkes și el a așteptat-o să termine înainte să

zică ceva.

— Cine e femeia care spune că a îngropat bebelușul? a zis.

— Emma Massingham – mă rog, ăsta-i numele de fată. Acum e Emma Simmonds.

El și-a notat numele și adresa Emmei, verificând de două ori numărul casei.

— Ai înregistrat conversația?

— Reportofonul mergea – l-am pornit în vreme ce ea vorbea –, dar n-am ascultat încă.

— Te rog s-o faci acum, a zis el.

Kate a scos reportofonul din geantă și a derulat înapoi banda. Sunetul nu era prea bun, dar vocea Emmei se deslușea. A apropiat reportofonul de telefon, ca inspectorul Sinclair să poată auzi.

„E bebelușul meu în grădină! Bebelușul meu!” a țipat vocea.

— Pare înnebunită. În ce stare era când te-ai despărțit de ea, Kate? a întrebat el.

— Mai liniștită, dar se simte rău, a zis Kate.

— Și crezi că spune adevărul despre sarcina ei? a întrebat el.

— Nu știu, Andy. Vreau să zic, cum ar putea? Nu pot fi doi copilași, nu?

— Extrem de improbabil. Poate fi cineva care se dă în spectacol, Kate. Se mai întâmplă. Uite, lasă asta în seama mea, dar trebuie să vii mâine – Doamne, astăzi – să dai o declarație, și ține la adăpost reportofonul ăla.

— Ce o să faci, Andy? a întrebat ea.