Minte, și-a zis Kate. De-abia și-a aprins țigara și e în papuci.
— Vă promit că nu durează decât un minut, a zis Kate. Sper că mă puteți ajuta. Încerc să dau de Suzanne Harrison din Woolwich.
Femeia din prag a mijit ochii și a șovăit.
Te-am prins, și-a zis Kate, automat.
VP - 166
— Cine vrea să știe de ea? a zis Harry, un pic tulburată.
— Zău, îmi pare rău că vin așa, pe nepusă-masă, dar n-ați putea să-mi acordați cinci minute din timpul dumneavoastră ca să vă explic?
— Dacă-i pe așa, intrați, a zis Harry, și apoi l-a văzut pe Joe. Și tu cine ești? Nu pari destul de bătrân ca să fii reporter.
Joe a zâmbit sfios.
— Sunt stagiar. O să stau cuminte, vă promit.
Ea le-a făcut cu mâna liberă semn să intre, a trântit ușa și i-a îndrumat către bucătăria amenajată de un designer, unde părea că stătuse cu câteva minute înainte, citind un ziar. Kate a observat că era principalul concurent al lui Post și și-a pus geanta peste el.
— Ei bine, e evident că știți că sunt Suzanne Harrison, a zis doamna Thornton, strivind țigara într-un bol cu cereale Granola de mult abandonat.
Harrison a fost numele meu înainte de căsătorie – și toți cei care mă știau îmi ziceau Harry.
— Atâtea nume – eu cum să vă zic? a spus Kate, râzând.
— Zi-mi Harry. Scurt și drăgălaș.
Spre deosebire de tine, și-a zis Kate. Femeia de la masă era înaltă și elegantă.
Harry putea să tot vorbească cu acea tărăgănare plictisită pe care o folosesc oamenii plini de bani, dar tatuajul de pe piept, ițind-se din decolteul bluzei scumpe, spunea cu totul altă poveste.
— De fapt, aveți noroc că m-ați prins. De obicei la ora asta sunt deja la birou, dar azi iau prânzul afară din oraș.
— Grozav, a zis Kate. Unde lucrezi? În City?
— Nu, la Thornton and Coran – editura.
— Oh, scoate o mulțime de volume de memorii ale celebrităților, nu-i așa? a zis Kate. De fapt, am publicat în serial una dintre cărțile voastre anul trecut –
actrița care a supraviețuit cancerului.
Harry a zâmbit.
— Da, așa e. Îmi amintesc, a zis. I-ați făcut o popularizare grozavă – cărțile zburau de pe rafturi. Vreți o cafea?
Harry a turnat cafea din cafetieră în căni pictate minunat de mână, pălăvrăgind despre proiectele curente și lăsând să-i scape frânturi din bârfele despre celebrități, în vreme ce aducea vasul pentru lapte și zaharnița asortate.
— Așa, a zis când s-a așezat la loc. Despre ce e vorba?
— Ei bine, scriu despre ceva care s-a întâmplat în zona în care ai crescut.
Harry a amestecat în cafea.
VP - 167
— Dumnezeule, e multă vreme de când am locuit la Woolwich – decenii. Nu mai am nimic la care să mă întorc acolo…
— Nicio rudă? a întrebat Kate, luând un biscuit.
— O mamă.
Ochii lui Harry au alunecat către Joe, care scria în carnet.
— Ce tot scrii acolo? Acesta nu-i un interviu. Kate uitase de copilul său de la serviciu și n-a observat că el și-a scos carnetul. O afurisită de greșeală fatală, școlărească. Scuze, Harry. El își notează doar felul în care îmi fac eu meseria. Nu-i așa, Joe?
Unda tăioasă din vocea ei a funcționat, și el a lăsat repede pixul și i-a zâmbit lui Harry.
— Tema pentru acasă! a zis.
Dar legătura se rupsese. Harry a început să strângă ceștile, ținând în echilibru porțelanurile scumpe ca o chelneriță dintr-o cafenea de pe plajă. Kate s-a ridicat să o ajute, punând farfurioarele în mașina de spălat vase, în vreme ce se gândea cum să-i câștige iar încrederea. Nu mai aveau prea mult timp.
— Uite, n-am vorbit despre motivul venirii mele. Sper că mă poți ajuta, a zis Kate. Scriu un articol despre descoperirea cadavrului lui Alice Irving pe Howard Street. Probabil că ai văzut articolele mele despre asta?
Obloanele au căzut. Ochii lui Harry și-au pierdut orice expresie.
— Nu, n-am auzit nimic despre asta, a zis ea, rigid. Pe Howard Street? Păi, n-am locuit acolo. Nu cred că-mi amintesc.
