Credeam că o să mă simt mai bine după ce-i spun lui Jude. Credeam că o să-și recunoască vina. Dar, firește, n-a făcut-o. A negat. Mă așteptam ca la început să

se împotrivească, dar credeam că în străfundul inimii sale o să știe. Că o să vadă

adevărul când o să i-l aștern în față. Dar nu. Will încă mai are putere asupra ei.

Dar acum am început, așa că trebuie să merg mai departe. Și Kate o să mă

ajute.

Pe când ieșim din parcare, zice că s-ar putea să iasă urât dacă îl înfruntăm pe Will, dar eu zic că nu poate fi mai urât decât este.

— Merit momentul ăsta, zic. Și el îl merită. Nu vreau încă să merg la poliție.

Probabil nu mă vor crede – și, dacă nu acționează, se termină totul, nu? N-o să

mai am altă ocazie.

Kate încuviințează din cap. Cred că e de partea mea.

— Avem nevoie de o mărturisire, zic.

„Să dăm piept cu el”, după cum spune Kate.

Kate obține de la un coleg adresa lui Will și plecăm din Londra. Am hotărât deja ce o să zic și repet în minte.

Trebuie să mănânc ceva, altfel leșin, îmi zic. Nu-mi amintesc când am mâncat ultima oară. Mă simt amețită la gândul să-l văd, dar știu că e ceea ce trebuie făcut.

Mă întreb ce o să facă atunci când mă vede. Fantoma care apare la ospăț. Mă

întreb, oare șocul o să-l omoare? Pentru o clipă, îmi imaginez că o să aibă un atac de cord, chiar acolo, în fața mea. Dar vreau momentul meu cu el.

Am așteptat asta timp de douăzeci și opt de ani. Simt cum salivez și sunt din nou amețită. Am în cap imaginea unui înger răzbunător. Bătaia aripilor puternice, năvala vântului ceresc. Gata. Trebuie să-mi vin în fire.

•

VP - 208

Căsuța lui e ca pictura de pe o cutie de biscuiți. Cu trandafiri în jurul ușii, toate alea. Cât de nepotrivit, îmi zic, în vreme ce Kate bate la ușă.

Și iată-l, Profesorul Will. Întâmpinând-o cu un zâmbet pe ea, o străină, și apoi dând cu ochii de mine.

Își maschează bine șocul, arborând farmecul rafinat și zicând:

— Ei bine, asta chiar că e o surpriză. Ce mai faci, Emma? Ce faci aici?

— Vreau să vorbesc cu tine, Will, zic.

— Despre ce? zice el. Nu cred că avem ce să ne spunem.

Acum e agitat. Un vecin trece prin dreptul porții lui și strigă „Bună ziua, profesore Burnside”, iar el ne mână iute dincolo de ochii publicului. Nu vrea o scenă, îmi zic.

Ne duce în salonul demodat. Pe măsuța de cafea sunt o ceașcă și o farfurioară, pâine prăjită și miere, iar suplimentele ziarelor duminicale sunt împrăștiate pe canapea.

Se așază și pune picior peste picior, arătându-și șosetele galbene și pulpele bronzate.

— Deci, Emma, cine e însoțitoarea ta? zice el, pe când noi ne așezăm pe fotolii.

— O prietenă, Kate, zic – nu vreau să știe că e reporter și Kate a fost de acord să nu spună nimic. Ea m-a adus cu mașina aici, explic eu.

— Bună, Kate, zice și așteaptă ca una dintre noi să vorbească. Zâmbind tot timpul.

Încordarea mă face să-mi vină rău și mă silesc să vorbesc.

— Am venit să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat când aveam paisprezece ani.

— Sfinte Sisoe! Atunci n-o să fie o vizită scurtă, zice Will. Vrei să vorbim despre minciunile tale parșive sau despre crizele de urlete? Sunt încă vii în amintirile mele.

— Nu, despre cum m-ai violat, mă aud spunând.

E ca și cum lumea ar fi stat în loc. Niciunul dintre noi nu se mișcă, nici măcar nu respiră. Cuvântul „viol” pare să aibă ecou în încăpere, ricoșând din tapetul cu rămurele și bibelourile în formă de păstorițe.

Culoarea a pierit de pe fața lui Will, apoi îi revine, pe când el se ridică pe jumătate ca să protesteze.

— „Viol”? zice el, ca și cum ar fi auzit cuvântul pentru prima oară. Ce tot spui acolo? E absurd! Își dă seama că strigă și se așază la loc. Vai de mine, Emma. Dar chiar că nu ești în apele tale! zice el, recăpătându-și controlul.

Mă uit la el și îmi întoarce privirea. Provocându-mă să repet afirmația.

VP - 209

— M-ai violat, Will, zic. M-ai luat cu mașina când mergeam spre casă. Ai făcut sex cu mine și ai zis că eu te-am îndemnat s-o faci. Că te-am ademenit. Dar eram un copil, Will.

— N-aș prea zice, Emma, zâmbește el batjocoritor.

E o greșeală, și o văd pe Kate cum se apleacă în față, scandalizată.

— Un copil, Will, repet eu tare. Aveam paisprezece ani.

— Emma, zice el, te rog să te liniștești. Și tu, și eu știm că ai fost o fată care avea mari probleme. Și se pare că încă mai ai. Aș vrea să-mi pară rău pentru tine, dar dacă ai de gând să născocești soiul acesta de tâmpenii calomnioase, s-ar putea să trebuiască să iau măsuri.

— Eu o să iau măsuri, spun, pentru că asta am de gând. Face parte din planul meu acum, că l-am văzut. Mă duc la poliție.

— Ei bine, o să fie cuvântul tău – cuvântul unei femei dezechilibrate, cu un istoric de probleme mintale – împotriva cuvântului meu, zice Will, cu tonul un pic mai dur. Poate vrei să te mai gândești.

— Nu, zic eu. E vremea.

Se întoarce către Kate și își ia acea expresie de „doi adulți cu un copil care se dă cu fundul de pământ”, radiind empatie ostenită:

— Nu știu ce ți-a spus, Kate, zice. Dar nu sunt decât minciuni. Ea a avut probleme mintale – știai asta? A trebuit să fie trimisă să stea la bunici. Face greșeala vieții ei.