Trebuie să trec mai departe. Numărul doi de pe listă este De unde știu că e ea?
— Voiam să te întreb cât de siguri sunt de identitatea pruncului. Cei de la poliție, vreau să zic. Cred că au făcut o greșeală.
— Crezi? De ce? Știi ceva despre copilaș, Anne?
— Nu sunt sigură, zic. Doar mă gândesc că au greșit. Ar trebui să mai verifice.
Mă abat de la scenariu. Oprește-te.
— Crezi că pruncul e al altcuiva, Anne?
Nu cred că pot vorbi, așa că nu răspund.
Kate Waters pare agitată.
— Locuiești încă în acea zonă? zice. Aș putea să dau o fugă până la tine.
— A, nu, zic eu prea apăsat. Locuiesc în afara Londrei.
Îl aud pe Paul urcând scările și îmi încordez voința ca să-l fac să plece. Dar nu se oprește.
— Vorbești la telefon? strigă prin ușă și eu îngheț. Dragă!
Acopăr cu mâna receptorul și șuier:
— Sunt ocupată.
— Soțul tău? zice Kate când îmi desfac mâna.
— Da, trebuie să plec, zic.
— Anne, spune ea, cu grijă. M-ai sunat pentru că voiai să vorbim despre copilaș și sunt foarte bucuroasă că ai făcut-o. Dacă crezi că poliția a făcut o greșeală, e important să o spui. Știu că îți poate fi greu, dar putem vorbi despre asta. Te pot ajuta. Nu contează ce nume folosești. Bine?
— Bine, răspund. O să mă gândesc la asta.
Nu fac nimic altceva în tot restul zilei.
56. Luni, 23 aprilie 2012
JUDE
Jude își vopsea rădăcinile părului – acoperea cenușiul cu o vopsea cumpărată
de la farmacistul local – și se gândea ce rochie să poarte. Ar putea s-o pună pe cea de catifea neagră – dacă ar izbuti să se îndese în ea, dar va trebui să-și cumpere un dres. Și ojă. Se simțea pentru prima oară, de ani de zile, ca o fetișcană. Ieșea la o întâlnire.
VP - 170
Will o sunase din nou. Aproape că nu a răspuns la telefon. Nu recunoscuse numărul și s-a gândit că ar putea fi cineva care vrea să-i vândă cine știe ce ori vreun escroc, care încearcă s-o ușureze de bani. Ei bine, chiar fusese, într-un fel.
— Bună, doamna mea, ce mai faci? a zis el.
— Bine, Will, a zis ea, auzindu-și zâmbetul prostesc din glas.
— M-am gândit să te sun să văd dacă ai trimis donația la fondul pentru centenar al universității. Am ajuns aproape la jumătate din total.
Uitase. De aceea o sunase prima dată. Nu pentru ea. Pentru bani. A dat deoparte gândul lipsit de generozitate.
— Îmi pare rău, Will. O s-o fac azi. E minunat să te aud din nou.
— E minunat să te aud și eu. Nu pari să fi îmbătrânit nici măcar cu o zi, Jude, a zis.
Și ea s-a simțit mai fericită decât fusese de săptămâni întregi.
— Unde locuiești acum? l-a întrebat. Tot în Clapham?
— Nu, m-am mutat când am ieșit la pensie. Sunt într-un sătuc din Kent.
Cuibușor bucolic. Plictisitor ca mormântul, de fapt.
— Pari să ai nevoie de înveselire, a zis ea. Ce-ar fi să vii în oraș și să ieșim la cină?
El a șovăit, și ea s-a simțit ridicolă pentru că întrebase, dar, înainte să se poată scuza, el și-a dres glasul și a zis:
— Ar fi un adevărat răsfăț.
Au fixat data în următoarea zi de luni, într-unul dintre locurile lor preferate din Victoria.
— E la îndemână pentru trenuri, a zis el.
