Încerc să protestez, dar n-am putere. Mă duc sus și încerc să lucrez, dar nu se întâmplă nimic. Cuvintele nu fac decât să se încâlcească și se înțepenesc, ca un disc vechi, trepidând în capul meu până ce-mi vine să urlu. Până la urmă mă duc jos să-mi fac o cafea și deschid radioul, ca să-mi țină de urât.
Când se oprește muzica, crainicul de la știrile de prânz anunță că există
noutăți în cazul lui Alice Irving, și mă ridic în picioare ascultând, lăsând iar ceainicul să se răcească. Trebuie să ascult trei sau patru știri despre Olimpiadă și politică și războaie. Și, brusc, crainicul îmi spune că pruncul a fost îngropat în anii ’80. Uite-așa. Și strig la el: „Nu!” Aș vrea să-și ia vorbele înapoi. Să spună că
VP - 154
a greșit. Dar el o ține pe-a lui, zicând că poliția „a făcut alte descoperiri care datează locul unde a fost îngropată Alice Irving cu cel puțin zece ani mai târziu după răpire”.
Nu știu ce să mai cred. Totul e aiurea. Am priceput totul aiurea.
Paul se năpustește în bucătărie, făcându-mă să tresar. Uitasem că e acasă, și mă sperii când apare brusc.
— Ce e? zice. Ce s-a întâmplat?
— Doar ceva de la știri. Doar prostia mea, asta-i tot, zic, încercând să fiu liniștitoare, dar vorbind prea tare.
— Ce a fost la știri? zice el.
Încerc să mint. Dar nu pot. Nu există alte cuvinte în capul meu.
— Despre un copilaș, zic. Au priceput totul aiurea. Fac o mare greșeală.
— Vino să stai jos. Iar te agiți așa, zice el și mă ia de mână ca să mă așeze la masă, lângă el. Ia spune acum, de ce ești așa de îngrijorată în privința copilașului ăstuia?
Mă uit la el și zic:
— Cred că e copilașul meu, zic.
Și văd cum îi cade fața.
— Em, tu n-ai niciun copilaș, spune el cu blândețe. Ne-am hotărât să nu avem, nu-i așa? Pentru că nu erai pregătită.
Îi înlătur vorbele cu un gest.
— Nu copilul tău, Paul. Al meu.
— De ce spui asta? N-ai mai pomenit niciodată de așa ceva, spune el, căutând adevărul în ochii mei.
Îl înspăimânt. Știu că trebuie să par nebună.
— N-am vrut să știi, zic. Nimeni nu știe.
— Nici Jude? întreabă.
— Nu, zic, și pot vedea cum i se furișează pe chip neîncrederea.
— Ești tulburată, zice. O să-ți aduc pilulele.
51. Vineri, 13 aprilie 2012
JUDE
Nu i-a recunoscut vocea când a ridicat receptorul, și pentru o clipă minunată
a crezut că e Will. Dar era Paul. Paul al Emmei.
VP - 155
Ce vrea? și-a zis, morocănoasă.
— Bună, Jude, a zis el.
Bine, cel puțin a lăsat-o baltă cu Judith.
— Bună, Paul. Ce surpriză!
— Uite, îmi pare rău că te sun din senin, dar sunt îngrijorat din pricina Emmei.
Jude s-a așezat și a strâns receptorul în mână.
— Ce s-a întâmplat?
Ginerele ei a șovăit, căutând cuvintele potrivite.
— Em e tulburată de descoperirea unui prunc în Woolwich, a zis.
— Pruncul din Howard Street? a zis Jude. Da, mi-a spus de asta. E strada pe care am locuit noi.
