— Arăți atât de tânără, ești doar un copil, i-a spus uneia dintre fete.
Și apăreau și imagini ale făptuitorului – un umăr, o mână, latura feței lui Soames, putând fi recunoscută. Acestea erau fotografii-trofeu. Prada imortalizată de vânător.
Kate a încercat să vadă mai mult, forțându-și ochii să deslușească în fotografie ceva care să spună toată povestea, dar nu era decât ce se vedea. O
dovadă sub forma unui mic pătrat, o placă dintr-un mozaic. A împrăștiat fotografiile pe pardoseală.
Nina, secretarea redacției de știri, a intrat să facă pipi și a găsit-o îngenuncheată pe podea, înconjurată de imagini.
— Ce naiba, Kate, aproape că am căzut peste tine. Ce faci? E ora de rugăciune sau ce?
Nina adora să fie cea mai puțin „corectă politic” din redacție.
VP - 152
— Scuze, Nina. Voiam să mă uit la fotografiile astea fără să-și întindă nimeni gâtul peste umărul meu. Sunt cam delicate, a zis Kate.
Nina s-a ciucit lângă ea.
— La dracu’, genunchii mei. Ce se petrece aici? a zis.
— Poți să te întrebi, a zis Kate. Cred că cineva a drogat și a violat femeile astea.
— Nu! Ce animal, a scuipat Nina vorbele. Și și-a luat un fotograf personal?
Kate s-a uitat la ea. Avea dreptate. Fusese atât de ocupată să se uite la imagini, încât nu s-a prins de lucrul evident, că fuseseră două persoane implicate. Fotograful și bărbatul din imagini. Nu era o fotografie pe care ți-o faci singur. Era cu aranjare și cadraj.
— Nina, a zis, ești întotdeauna o minune.
Nina a părut nedumerită, dar încântată.
— Ajut când îmi stă în puteri. Acum saltă-mă în picioare.
50. Vineri, 13 aprilie 2012
EMMA
Noaptea trecută m-am trezit plângând. Nu plânsul din somn. Aveam fața udă
de lacrimi adevărate și am stat ghemuită. Luptându-mă să respir fără zgomot, ca să nu-l trezesc pe Paul, care era lângă mine. Luptându-mă să nu mă gândesc la vis.
Dar e greu să n-o fac. Îmi invadează fiecare celulă. E același vis pe care îl am de atâția ani.
A început când aveam cincisprezece ani. Îmi amintesc că mă trezeam, neputând să mă mișc sau să respir. Teroare de noapte, presupun că le-ar zice acum. Dar ei nu-și pot închipui cum e. În vis, un prunc îmi vorbea, supărat pe mine, ținându-se după mine pe piciorușele lui, ca o păpușă grotescă. Bătea în ușă, ca să intre. Iar eu țineam ușa închisă și suspinam. Mă trezeam, ca întotdeauna, când ușa începea să se deschidă.
Mă văd cum eram pe atunci, încremenită de oroare. Cu pieptul prins într-o menghină și gâtul blocat de disperare. Treceau veacuri, parcă, până să mă pot mișca din nou. Trebuia să-mi dau seama unde mă aflu și să mă conving singură
că n-a fost decât un vis și că pot bate iarăși ușa în cuie. Îmi amintesc că-mi îngropam fața în pernă când o auzeam pe Jude mișcându-se prin camera ei, VP - 153
aflată dedesubt, pentru că mă auzise. Îmi țineam răsuflarea, ca să pară că sunt încă adormită.
Uneori ținea, dar în alte nopți ușa dormitorului lui Jude scârțâia, prevenindu-mă, și îi auzeam picioarele goale lipăind către baie.
„Culcă-te la loc, mami”, îmi șopteam, dorind ca ea să nu vină. Dar, inevitabil, picioarele goale lipăiau în sus pe scările mansardei și se opreau în fața camerei mele.
— Ești bine, Emma? zicea Jude încetișor, deschizând ușa. Iar te-am auzit plângând.
Îmi amintesc că stăteam acolo culcată, cu spatele la ea, în tăcere. Nu știam ce să zic, ce să-i spun ei. Uneori Jude mă mângâia pe cap și pleca dacă o ignoram, dar în noaptea aceea s-a așezat pe pat.
În cele din urmă, presiunea prezenței mamei în întuneric m-a silit să vorbesc.
— N-a fost decât un vis. Cred că am mâncat prea mult la cină. Asta-i tot.
— Abia te-ai atins de mâncare. Slăbești – sunt îngrijorată din pricina ta. Și Will, și eu suntem. Știu că lucrurile au fost dificile, dar ești în perioada de creștere. Mi-aș dori să știu ce se petrece în capul tău. Te rog, spune-mi.
— Nu-i nimic, am zis iute. Nu-mi dădusem seama că a observat atât de multe. Crezusem că m-am făcut invizibilă. Doar că m-am cam săturat de școală.
— Of, Emma, ce se întâmplă cu tine? Te descurcai atât de bine. Nu pare să-ți mai pese de nimic.
Mă rostogolesc pe spate și pun mâna pe fața lui Paul. Ca să știu că e acolo. El își petrece un braț peste pieptul meu, strângându-mă prin somn. Aș fi vrut s-o îmbrățișez pe mama în noaptea aceea, dar mi-era teamă s-o fac.
Teamă că trupul o să mă dea de gol.
*
Paul e atât de îngrijorat din cauza mea, că a telefonat ca să anuleze un curs din dimineața asta.
— O să lucrez de acasă, Em. Nu te pot lăsa așa, zice.
