Domnișoara Walker a schițat un surâs palid.

— Scuză-mă, dragă. Amintirile, asta-i tot. Te pot lua prin surprindere, nu-i așa?

— Pari un pic amețită, Barbara, a zis Kate.

— Chiar sunt, a zis Barbara Walker, cu vocea tremurând. Vezi, oamenii nu sunt ce par a fi. Îi vezi pe stradă sau la o petrecere și par ca toți oamenii normali, dar nu sunt. Uneori nu sunt.

— Ce vrei să spui, Barbara? a zis Kate.

Cu un minut înainte sorbea un Cinzano cu limonadă răsuflat, și în minutul următor i se făcea o mărturisire, în vreme ce purta încălțări cu talpa groasă.

Nimeni n-ar putea spune că jurnalismul e o chestie previzibilă. A așteptat.

— Spun și eu, așa, a zis domnișoara Walker, luându-l în poală pe Shorty.

— Dar ești foarte tulburată. Cred că vorbești despre o anumită persoană, Barbara. Așa e? Ar putea fi de ajutor să spui cuiva.

Mie, spune-mi mie, a zis Kate în gând, încrucișându-și degetele și picioarele.

Domnișoara Walker a închis iar ochii, dar i-a deschis brusc la izbucnirea bruscă, metalică, a Dansului walkiriilor al lui Wagner.

VP - 181

— Dumnezeule! a zis Kate, scormonind prin prăpastia fără fund a genții sale.

E telefonul meu. Îmi pare rău, Barbara. A fost nevoie de șase apeluri ca să

dibuiască telefonul, șase serii din primele măsuri care au spulberat orice șansă

de intimitate. Bună, Mick, a zis, când a reușit în fine să răspundă. Acum sunt ocupată.

Dar Barbara strângea deja paharele.

— Ar fi bine să pleci, a zis. O să întârzii la petrecere.

59. Sâmbătă, 28 aprilie 2012

KATE

Kate l-a găsit pe Mick rezemat de aripa mașinii ei.

— Ia te uită, ce te-ai mai dichisit. La vânătoare în seara asta? i-a strigat el, în vreme ce ea se apropia.

— Ține-ți gura, Mick. Ce faci aici? a zis.

— Departamentul foto m-a trimis. Să fac poze la o reuniune la care te duci.

Nu ți-au spus?

— Nu, a zis Kate. N-ai crede că suntem în domeniul comunicațiilor. Uite, nu prea știu ce ai putea face. E un soi de expediție de pescuit. Mă duc la petrecerea asta ca să găsesc persoanele care erau în preajmă când Alice Irving a fost îngropată. N-o să fie, de fapt, nimic de fotografiat.

— Naiba să-i ia pe cei de la birou. E ziua mea liberă. Nu pun niciodată destule întrebări înainte să te trimită undeva, a zis Mick, aruncând mucul țigării.

— Îmi pare rău, Mick, a zis. De fapt, ai putea să faci ceva. Mi s-a dat o fotografie care trebuie să fie copiată. Pot să ți-o dau ție să faci asta?

El și-a arcuit spatele și a ridicat din umeri.

— Mda, bine.

Kate începea să tremure de frig. Își lăsase paltonul în mașină când a mers în casa Barbarei.

— Hai să intrăm în mașină, a zis. Pot să-ți spun despre asta la căldură.

I-a dat fotografia de studio în alb-negru și el a cercetat-o.

— Frumoasă față, a zis. Cine e?

Kate i-a spus lui Mick despre Barbara, casa de la numărul 63 de pe Howard Street și Al Soames, iar el a fumat fără încetare, ținând cu grijă țigara în afara VP - 182

geamului de pe partea pasagerului, ca și cum ar fi contat pentru ceața albastră

care umplea mașina.

— Și mai sunt și alte fotografii, a zis ea.

— Altele? Adică alte fotografii de studio?

— Nu, polaroide ale unor femei în stare de inconștiență – unele dintre ele foarte tinere – pe care le-am luat din apartamentul lui Soames. Cred că Barbara ar putea fi printre ele. Nu le am la mine, dar o să ți le arăt mâine.

— Băga-mi-aș…! I-ai spus lui Terry? a zis el.

— Lasă-mă să-mi trag sufletul, Mick. Tocmai s-a întâmplat asta. Nu știam că o să mă întâlnesc cu una dintre victimele lui Al Soames. Acum mă machia, în următorul minut povestea se prăbușea peste mine. Oricum, vreau să mă

gândesc înainte să spun ceva biroului de știri. Știi cum sunt ei – o să dea năvală.

Habar n-am dacă Barbara știe ce s-a întâmplat cu ea. Ar putea s-o dărâme. E

nevoie de multă grijă.

— Da, ai dreptate. Săraca femeie!

— Trebuie să-l găsesc pe celălalt bărbat din fotografie, pentru început, a zis ea.

Își dorea să fi fost încă fumătoare.

— Hai, coboară, a zis, împrăștiind cu mâna fumul și ispita. O să vorbesc cu Terry dimineață. Nu putem face nimic în seara asta.

Mick a rânjit.