— Nu pare să-și fi păstrat banii, a observat ea. Pe-aici, prin zona asta, trăiește sărăcimea.
Bun. S-ar putea să fie mai cooperant dacă crede că-i ies niște bani, și-a zis.
Erau cinci sonerii la acea adresă, fiecare având alături un nume aproape șters pe o bucată de carton.
— Poți vedea ce scrie aici? a zis ea, mijindu-și ochii. Vezi pe undeva Soames?
Ochii mai tineri ai lui Joe au descifrat scrisul și Kate a apăsat soneria apartamentului 4. Tăcere.
A așteptat un pic și a sunat din nou. Nimic.
— Încă o dată, să ne poarte noroc, a zis și a ținut degetul mult pe buton, apăsând cu putere. Asta i-ar trezi și pe morți.
S-a auzit un pârâit și o voce furioasă a lătrat:
— Nu mai sunați! Cine dracu’ sunteți?
— Domnul Soames? Sunt de la Daily Post. Am putea oare să stăm un pic de vorbă?
— Daily Post? Ce vreți?
VP - 145
— Scriu un articol despre descoperirea cadavrului lui Alice Irving în Woolwich. Pe Howard Street, domnule Soames, și am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Aveați cele mai multe proprietăți în zonă, și localnicii spun că
sunteți omul cu care ar trebui să vorbesc. Izvorul tuturor cunoștințelor, zic ei.
„Măgulește, măgulește și iar măgulește”, spunea un bătrân responsabil al redacției de știri. „Asta îți deschide ușa de fiecare dată”.
— Păi, atunci urcați, a zis vocea, și le-a deschis ușa de la stradă.
Kate a intrat prima.
— Și iată-ne înăuntru, a zis, voioasă.
•
Ușa apartamentului lui Soames, la etajul doi, era deschisă, iar el stătea înăuntru, așteptând. Era o făptură șubredă, cu țepii unei bărbi de o zi și îmbrăcat într-un pulover și pantaloni de pijama al căror șnur ros spânzura, fleșcăit.
— Sper că nu v-am scos din pat, a zis Kate.
Soames i-a aruncat o privire bănuitoare.
— Încep ziua cam târziu în ultima vreme, a zis, și i-a condus în salon.
Arăta de parcă tocmai avusese loc un jaf. O masă era cu picioarele în sus, un bol cu Rice Krispies răsturnat împestrița covorul, podeaua era acoperită de o avalanșă de cărți și bucăți de hârtie răzlețe.
— Scuzați deranjul. Am avut un mic accident în dimineața asta, a zis bătrânul, fluturând mâna peste zona catastrofei.
Kate s-a aplecat și a ridicat bolul și masa.
— Așa, a zis. V-ați lovit?
Soames părea mulțumit de atenția care i se acorda.
— Nu, nu. Doar un pic de neîndemânare când mă ridic. E vârsta.
— Să vă fac un ceai? a întrebat Kate și i-a zâmbit.
Scria pe el cu litere mari „bătrân singuratic”. Un cadou pentru ea. Oamenilor singuratici le place să vorbească.
— Minunat, a zis el. Cum ziceați că vă numiți?
— Kate. Kate Waters, domnule Soames.
— Spune-mi Al, a zis el, și a rânjit golănește.
Stomacul lui Kate s-a răsculat. Fii drăguță, și-a zis.
— El este Joe Jackson, colegul meu, a spus.
Joe stătea în spatele ei, părând să se teamă că, dacă face vreo mișcare, stârnește altă avalanșă de gunoaie în apartament.
— Mă bucur să te cunosc, Joe, a zis Soames, întinzându-i mâna.
Și-au strâns mâinile și Joe s-a cocoțat pe brațul unui fotoliu confortabil.
VP - 146
