El a ridicat privirea și ea a încercat să zâmbească, dar zâmbetul i s-a împotmolit în dinți.

Will a întins o mână pătată de sos de roșii și a bătut-o ușurel peste mână.

— Uite, a fost un moment foarte greu pentru noi toți, a zis. Te-am iubit, Jude, dar Emma a stricat totul.

VP - 172

— Ea plecase de șase sau șapte ani când ai plecat tu, a zis Jude, încetișor.

— Păi, răul fusese deja făcut, presupun. A trebuit să scap de acolo, a zis el, ștergându-se la gură cu șervetul.

— Da, a zis ea.

Și să te culci cu cine apuci, și-a zis.

Nu credea că va comanda budincă.

57. Marți, 24 aprilie 2012

EMMA

N-am niciun chef să merg.

„Ce idee tâmpită”, i-am zis lui Harry când m-a sunat aseară să-mi spună că

Toni de la Școala medie din Woolwich a luat legătura cu ea, dar nu se lasă. A făcut-o să pornească într-un soi de călătorie nostalgică. E ceva legat de vârsta noastră, presupun, dar o ține una și bună că a văzut persoane de la școală pe Facebook. Nu m-am uitat. Sunt mai degrabă cineva care pândește din umbră, învârtindu-mă în jurul postărilor, văzând cine face ceva și ce anume. Am tendința să nu-mi trâmbițez prezența. N-am nimic de spus.

Emma Massingham crede că pruncul ei e cel de pe Howard Street, asta ar stârni oarece vâlvă, nu-i așa?

I-am spus lui Harry că mă duc la discotecă doar dacă se duce la doctor pentru control. Știam că n-o s-o facă, așa că s-ar termina cu discuțiile. Dar s-a dus în dimineața asta.

Când Harry mă sună, la prânz, e mai fericită decât am auzit-o vreodată.

— E ca și cum mi s-ar fi ridicat de pe suflet o greutate uriașă, Emma. Nu cred că știam cât sunt de îngrijorată. Dar doctorul e bucuros că nu-i decât un chist.

Asta n-o să mă omoare.

— E grozav! Sunt tare fericită, zic eu.

— Deci, acum trebuie să vii la discotecă. Ai promis, zice, și eu scot un geamăt.

— Zău? O să fie groaznic. Toate „fetele alea mari” care ne tachinau cu tunsorile noastre pocite până ne puneam pe plâns, îmi pledez eu cauza.

VP - 173

— Ei bine, o să ai ocazia să le scoți pe nas purtarea urâtă, nu? Să pui în scenă

un proces al adevărului și împăcării. Unde-i Desmond Tutu36 când are omul nevoie de el? zice Harry, încercând să mă momească să accept.

Nu pot rezista bunei ei dispoziții, oricât aș vrea.

— Da, asta pare să fie o seară distractivă. Sau am putea dansa pe o muzică

groaznică în jurul genților, în pantofi care-ți scot sufletul?

— Așa mai vii de-acasă, zice Harry. Începe să te gândești la ce o să porți și sună-mă mâine să punem lucrurile la punct.

— Bine.

— Mulțumesc pentru azi, Emma. Întotdeauna ai fost cea deșteaptă.

•

Îi spun lui Paul că mă duc la reuniune și zâmbește. Un zâmbet adevărat, nu crisparea nervoasă a gurii pe care a adoptat-o de curând.

— E minunat. O să-ți facă bine să ieși. Stai prea mult așezată la calculator.

Întotdeauna singură.

Aș vrea să-i spun că nu sunt niciodată singură, dar nu o fac.

— Am vorbit zilele trecute cu Jude, zice el și ridică privirea să vadă cum reacționez.

— Zău? Sunt uimită și n-o pot ascunde. De ce? A sunat ea când eram plecată, ori ceva de felul ăsta?

— Păi, nu. De fapt, eu am sunat-o.

— Ai sunat-o? repet.

— Eram îngrijorat în privința ta, zice. Îi pare rău că mi-a spus, o văd pe chipul lui. Voiam să mă sfătuiască.

— Ei bine, ea e ultima persoană căreia i-aș cere așa ceva, zic. Ce i-a spus ea?

Gândul zdrăngăne prin capul meu ca un tren deraiat. Ce a zis?

— De fapt, nu prea multe. Doar că a crezut că te-a tulburat vorbindu-ți de trecut. Când ai fost la ea la prânz. Crezi că are dreptate?

Oftez.

— Păi, știi cât urăsc să privesc înapoi, Paul. Și am avut o relație foarte dificilă.

— A zis că te-a silit să pleci de acasă, zice Paul, și îmi dau seama că s-a gândit mult la asta. Nu mi-ai spus niciodată.

Mă duc să mă așez lângă el pe canapea, ca să-mi poată vedea bine fața.

— Nu-mi place să vorbesc despre asta. A fost un moment groaznic. Nu-ți poți închipui. Nu cred că m-am vindecat vreodată. N-aveam decât cincisprezece ani.

— Oh, Emma, cum au putut să facă așa ceva? Erai încă un copil, zice el, strângându-mi mâna rece.