Joe s-a uitat la ea, nedumerit.
— Ce am izbutit? N-a fost un dezastru? Ne-a cerut să plecăm.
— Dar ce-a zis înainte să ne ceară să plecăm?
— Nimic. A zis că nu știe nimic.
VP - 168
— Joe, pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu te pricepi deloc să citești oamenii? De cum am pomenit de copil, s-a închis în ea. Ne-a spus o minciună
prostească despre Howard Street.
— Oh! a zis el.
— Știe ceva, a zis Kate. O să mai avem o șansă să vorbim cu ea la discotecă.
Și, Joe – nu-ți face însemnări când încerci să convingi pe cineva să aibă încredere în tine. Regula de aur a interviurilor.
— Dar ai zis că regula de aur e să faci însemnări de fiecare dată, a zis el.
Kate a oftat. Cu pași mărunței.
55. Luni, 23 aprilie 2012
EMMA
Kate a răspuns imediat la telefon.
— Bună, sunt Anne Robinson, zic.
Am închis ușa biroului, ca să nu mă deranjeze Paul.
— Bună, Anne, zice ea. Mă bucur să te aud din nou. Ce mai faci? Cu ce te ocupi?
Sunt un pic surprinsă. Îmi vorbește de parcă m-ar cunoaște. Mă uit la fițuică, să mă asigur.
Numărul unu pe listă este Drogații?
— Oh, sunt bine, mulțumesc. Mă gândeam să te sun ca să văd dacă ai dat de drogații de pe Howard Street.
— Nu, mă tem că n-am găsit nimic. Nu există înregistrări oficiale despre ei –
presupun că mergeau dintr-un loc în altul. Oricum, lucrurile s-au schimbat un pic de când am vorbit, nu-i așa? Copilașul a fost îngropat în anii ’80, zice poliția.
— Da, am văzut.
— Așa că asta ar fi mai degrabă vremea ta. Îți vine în minte cineva care se purta ciudat pe atunci? Vreo bârfă printre vecini despre ce făceau oamenii?
— Nu-mi vine nimic în minte, zic. Oamenii erau destul de rezervați, de fapt.
Păi, chiar erau.
Kate Waters oftează.
— Dacă aș avea o liră pentru fiecare dată când cineva a zis asta, spune, și râde. Oamenilor le place să păstreze secrete, nu?
VP - 169
Trebuie să trec mai departe. Numărul doi de pe listă este De unde știu că e ea?
— Voiam să te întreb cât de siguri sunt de identitatea pruncului. Cei de la poliție, vreau să zic. Cred că au făcut o greșeală.
— Crezi? De ce? Știi ceva despre copilaș, Anne?
— Nu sunt sigură, zic. Doar mă gândesc că au greșit. Ar trebui să mai verifice.
Mă abat de la scenariu. Oprește-te.
— Crezi că pruncul e al altcuiva, Anne?
Nu cred că pot vorbi, așa că nu răspund.
Kate Waters pare agitată.
— Locuiești încă în acea zonă? zice. Aș putea să dau o fugă până la tine.
— A, nu, zic eu prea apăsat. Locuiesc în afara Londrei.
Îl aud pe Paul urcând scările și îmi încordez voința ca să-l fac să plece. Dar nu se oprește.
— Vorbești la telefon? strigă prin ușă și eu îngheț. Dragă!
Acopăr cu mâna receptorul și șuier:
— Sunt ocupată.
— Soțul tău? zice Kate când îmi desfac mâna.
— Da, trebuie să plec, zic.
— Anne, spune ea, cu grijă. M-ai sunat pentru că voiai să vorbim despre copilaș și sunt foarte bucuroasă că ai făcut-o. Dacă crezi că poliția a făcut o greșeală, e important să o spui. Știu că îți poate fi greu, dar putem vorbi despre asta. Te pot ajuta. Nu contează ce nume folosești. Bine?
— Bine, răspund. O să mă gândesc la asta.
Nu fac nimic altceva în tot restul zilei.
56. Luni, 23 aprilie 2012
