— Încă nu. Mă bucur că nu-s eu cea care îi spune.
— Sau eu, a zis Sparkes. Ținem legătura, Kate.
Și dus a fost.
Joe a apărut când ea punea jos telefonul.
— Ai venit devreme, Kate, a zis. Am ratat ceva?
— Așa s-ar zice, Joe. Stai jos, i-a spus, încetișor. S-au încurcat un pic ițele cu Alice.
— Ce? a bălmăjit Joe, trăgându-și scaunul mai aproape de Kate, ca să audă.
Ce s-a întâmplat?
— Trebuie să ajungem rapid la anii ’80, Joe. Alice a fost îngropată pe Howard Street în anii ’80, nu 70. Dar nu trebuie să mai știe nimeni acum. Andy Sinclair mi-a spus în dimineața asta, dar încă e neoficial.
Joe s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Dar n-a fost omorâtă în anii ’80?
— Nu, altfel am avea cadavrul unui copil de zece ani, nu?
— Firește, firește, a zis el. Gândeam doar cu glas tare. Atunci, unde a fost cadavrul timp de zece ani?
— Exact, a zis Kate. Și cine l-a îngropat pe Howard Street? Hai să ne concentrăm pe asta.
— Păi, nu poate să fie Marian Laidlaw, a zis Joe. Am căutat-o aseară în registre și a murit în 1977.
— Doamne, era tânără. Ghinionul naibii! a zis Kate. Mă rog, a fost o ipoteză
cam improbabilă – Len Rigby spunea că ea avea un alibi –, dar ar fi ieșit un articol grozav dacă ea ar fi mărturisit după toți anii ăștia. Deci, cine trăia în acea vreme?
— Barbara, a zis Joe. Locuia atunci într-una dintre casele alea.
VP - 136
46. Joi, 12 aprilie 2012
KATE
Apartamentul domnișoarei Walker era gol când au ajuns acolo, dar un bilet scris pe hârtie dictando flutura pe ușă, spunându-le vizitatorilor că a plecat la cumpărături. „Mă întorc până la ora trei”, scrisese ea.
— Sfinte Sisoe, ar fi putut la fel de bine să adauge: „PS: Serviți-vă cu ce poftiți”, a zis Kate, luând biletul de pe ușă și îndesându-l în buzunar.
Începuse să burnițeze, și Kate a pornit spre bistrou.
— O să se întoarcă în douăzeci de minute, a zis.
Graham, patronul, a râs când i-a văzut.
— Nu puteți sta deoparte, nu? Și a strigat către spatele barului: Toni, s-a întors presa!
— Soția ta? a întrebat Kate.
— Da, eu sunt aia, a zis patroana, ivindu-se din camera din spate. Graham zice că ești jurnalistă, a zis, ca și cum ar fi fost un soi de taină rușinoasă. O specie aparte.
Kate a tăcut, așteptând obișnuita remarcă sarcastică. Se schimbaseră
lucrurile din vremurile în care oamenii credeau că a fi reporter e ceva fascinant.
Acum, jurnaliștii erau puși laolaltă cu inspectorii fiscali și polițiștii din trafic.
S-ar fi zis că pe toată lumea o înfurie presa și metodele ei de a obține informații. Dar în zilele noastre era vorba cu totul de tehnologie. Când Kate debutase, fostul său șef de pe Fleet Street o învățase cum să defecteze cabina unui telefon public, așa încât să n-o mai poată folosi alt reporter – să
deșurubeze receptorul – și o dată i-a poruncit să ducă pe ascuns un aparat de fotografiat într-un salon de spital, ca să fotografieze un pacient celebru.
Ea n-a făcut pozele pe ascuns cu patul de spital. Era destul de speriată de șeful său – un alcoolic a cărui dispoziție în ziua respectivă putea fi măsurată
după smucitura cu care deschidea ușa biroului dimineața – ca să facă aproape tot ce-i poruncea, dar asta nu. A făcut o poză cu propriul palton și a pretins că
aparatul a luat-o razna.
Însă vechiul său șef părea un personaj dintr-o comedie produsă de studiourile Ealing29 în comparație cu noile metode de trișare. Se vorbea din ce în 29 Studio cinematografic din Londra, unde au fost turnate peste cincisprezece comedii în anii ’40-50’.
VP - 137
ce mai mult despre faptul că accesarea ilegală a căsuțelor vocale, a conturilor bancare și a dosarelor medicale a devenit normă în unele redacții de știri.
