JUDE

Jude își vopsea rădăcinile părului – acoperea cenușiul cu o vopsea cumpărată

de la farmacistul local – și se gândea ce rochie să poarte. Ar putea s-o pună pe cea de catifea neagră – dacă ar izbuti să se îndese în ea, dar va trebui să-și cumpere un dres. Și ojă. Se simțea pentru prima oară, de ani de zile, ca o fetișcană. Ieșea la o întâlnire.

VP - 170

Will o sunase din nou. Aproape că nu a răspuns la telefon. Nu recunoscuse numărul și s-a gândit că ar putea fi cineva care vrea să-i vândă cine știe ce ori vreun escroc, care încearcă s-o ușureze de bani. Ei bine, chiar fusese, într-un fel.

— Bună, doamna mea, ce mai faci? a zis el.

— Bine, Will, a zis ea, auzindu-și zâmbetul prostesc din glas.

— M-am gândit să te sun să văd dacă ai trimis donația la fondul pentru centenar al universității. Am ajuns aproape la jumătate din total.

Uitase. De aceea o sunase prima dată. Nu pentru ea. Pentru bani. A dat deoparte gândul lipsit de generozitate.

— Îmi pare rău, Will. O s-o fac azi. E minunat să te aud din nou.

— E minunat să te aud și eu. Nu pari să fi îmbătrânit nici măcar cu o zi, Jude, a zis.

Și ea s-a simțit mai fericită decât fusese de săptămâni întregi.

— Unde locuiești acum? l-a întrebat. Tot în Clapham?

— Nu, m-am mutat când am ieșit la pensie. Sunt într-un sătuc din Kent.

Cuibușor bucolic. Plictisitor ca mormântul, de fapt.

— Pari să ai nevoie de înveselire, a zis ea. Ce-ar fi să vii în oraș și să ieșim la cină?

El a șovăit, și ea s-a simțit ridicolă pentru că întrebase, dar, înainte să se poată scuza, el și-a dres glasul și a zis:

— Ar fi un adevărat răsfăț.

Au fixat data în următoarea zi de luni, într-unul dintre locurile lor preferate din Victoria.

— E la îndemână pentru trenuri, a zis el.

„Asta e seara cea mare”, a vorbit ea cu oglinda, pe când își punea cerceii.

A ajuns prima, plecase devreme de acasă ca să poată merge încet cu șoldul ei paradit, dar el a apărut după câteva minute în fața geamului de la stradă și s-a uitat înăuntru.

Doamne, da bătrân mai arăți, și-a zis când i-a văzut fața.

El a intrat iute, cu un aer teatral, și s-a aplecat s-o sărute, după care a prins-o de umeri ca s-o privească mai bine.

— Ești tot frumoasă, Jude, a zis.

— Ești tot un mare lingușitor, i-a răspuns.

— Da, dar în zilele astea n-au mai rămas decât vorbele, a zis el, și au râs amândoi.

Gheața fiind spartă, au parcurs decenii de viață cât au mâncat salata tricoloră

de la apetitiv. Și-au povestit pe scurt ce au mai făcut, au râs în hohote la amintiri VP - 171

comune și au ocolit motivul pentru care nu s-au văzut de aproape douăzeci de ani.

Dar pe la jumătatea felului melanzane alla parmigiana Will a pomenit-o pe Emma. Ea se întrebase când o să se încumete el s-o facă.

— Așadar, a zis el, pe când chelnerul le mai turna vin, a mai luat Emma legătura cu tine?

— Da, a făcut-o. Acum vreo doi ani. Din senin.

— Aha. Și ce mai face?

— Așa și-așa. S-a măritat cu un bărbat destul de bătrân ca să-i fie tată.

— Așa, a zis el. Lucrează?

— Da. Până la urmă i-a venit mintea la cap. A durat ceva, dar a mers la facultate pe la douăzeci de ani. E redactor de cărți. Lucrează de acasă. Chestii comerciale, în cea mai mare parte, dar o face bine.

— Vă vedeți des?

— Da. Mă rog, uneori. I-am spus că ai luat legătura cu mine.

— Da? a zis el, și mâna i-a tresărit, făcând să-i cadă din furculiță o picătură de sos de roșii. A întins-o cu degetul pe fața de masă. Ce a zis?

— Nu prea multe, a spus Jude, amintindu-și fața încremenită a Emmei. Mă

rog, trebuie să fi fost greu pentru ea. Probabil că se simte încă vinovată pentru că s-a băgat între noi.

Will a mestecat mai departe.

Jude știa ce gândește. Will încercase să înțeleagă stările proaste ale Emmei și prăbușirea ei în angoasa adolescentină, dar fuseseră zile în care era imposibil de descifrat.

— Tu ziceai că o să crească și-i trece. Dar, desigur, a plecat înainte să se poată întâmpla asta, a zis ea, dezarmată de vin și de apropierea lui.

Will a ridicat iute privirea.

— Mă întreb uneori ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi căsătorit atunci, așa cum plănuiserăm, Will, a zis Jude.

Nu știa prea bine ce se aștepta să zică el, dar tânjea după o scânteie din intimitatea pe care o împărtășiseră. De dragul trecutului.

— Hmm, a zis el. Și eu.

Nu-l credea. Voia doar să-i facă pe plac.