— Sună bine, Emma.

— Da. O să fiu din nou școlăriță.

Și am râs, și era în mintea mea o ușurare pe care n-o mai simțisem de mult.

•

Dar nu e nicio ușurare în mintea mea acum. Cafeaua se răcește, în vreme ce mă străduiesc să-i spun lui Harry totul și nimic.

VP - 162

Știu că o să aducă vorba de Alice Irving – legătura cu Howard Street e irezistibilă.

— Ce zici de povestea asta cu bebelușul Alice? zice. Obișnuiam să stăm în grădina ta, nu-i așa? În ultima vară înainte să te duci la bunica ta. Aveai șezlonguri, nu-i așa? Îți amintești? Ne certam care să stea pe cel galben.

— Cred că bebelușul din Howard Street e al meu, zic. Îl tot visez.

Și ea se uită țintă la mine, gândindu-se ce să spună.

— Nu e, Emma, spune rar, de parcă ar vorbi cu un copil. E Alice Irving.

Testele făcute de poliție arată asta. Nu trebuie să vorbești așa. Văd că povestea asta te-a tulburat de-a binelea, dar nu crezi că-i din pricina avortului? A scos la iveală toate sentimentele pe care le-ai avut în acel moment. E perfect normal. A fost un lucru îngrozitor căruia a trebuit să-i faci față. I-ai spus lui Paul?

Scutur din cap.

— Păi, poate că ar trebui. Te iubește, Emma. O să înțeleagă.

Dau din cap că da.

— Dar nu trebuie să mai zici că e copilul tău. Oamenii nu te vor crede dacă

spui așa ceva. Bine?

Încuviințez din cap din nou. Are dreptate. O să-mi țin gura până ce vor afla singuri.

53. Sâmbătă, 14 aprilie 2012

ANGELA

La ASDA era plin de oameni care azvârleau pungi de Monster Munch35 în cărucioare și strigau la odrasle.

— Kylie, pune la loc aia! a zbierat femeia cu tricou al echipei de fotbal Southampton United aflată în spatele ei la coada de la casă, și Angela și-a tras capul între umeri ca să se apere de zgomot. Scuze, dragă, a zis femeia. Dar afurisiții ăștia mici trebuie să fie ținuți în frâu, nu?

Angela s-a prefăcut că a uitat ceva, scormonind prin cărucior, și a plecat de la coadă. A mers mai departe, a ieșit din supermarket și s-a așezat în mașină, cu ochii închiși și mâinile pe urechi. Nu mai putea suporta zgomotele după găsirea lui Alice. De fapt, nu mai putea suporta nimic. Crezuse că va fi mai ușor, știind 35 Tip de pufuleți mari, cu diferite arome, în forma labelor unor „monștri” (personaje care apar pe ambalaj), lansați în Marea Britanie în 1977.

VP - 163

unde este copilașul ei după toți acești ani, dar nu era. Era o piesă dintr-un puzzle părăsit de mult timp, dar încă nu era o imagine, încă nu erau răspunsuri.

A stat până a început ploaia, apoi a pornit mașina și s-a îndreptat spre casă.

Când a parcat pe alee, înghețată până la os, nu-și amintea porțiuni întregi ale zilei. Nick a ieșit să ia sacoșele cu cumpărături din portbagaj. Și ea și-a amintit de căruciorul abandonat în supermarket.

— Îmi pare rău, a zis, când el a deschis portiera. N-am luat nimic. N-am putut suporta să fiu acolo. Toată lumea striga…

El a înconjurat-o cu brațul și a condus-o la adăpost.

— Mă duc mai târziu, a zis. Dă-mi lista.

•

Angela se uita la televizor fără să vadă nimic. Nick se uita pe canalul de sport, dar imaginile din Howard Street, noroiul și banda care fâlfâia se derulau iar și iar în capul ei.

— Nu e deloc mai bine, a zis, când el i s-a așezat alături.

— Louise ajunge într-un minut. Am sunat-o.

— N-ar fi trebuit s-o suni. Are viața ei. Nu poate să tot dea fuga până aici.

— Vrea să vină. Își face griji pentru tine. Cu toții ne facem.

•

Louise a intrat cu prudență pe ușa camerei de zi, de parcă s-ar fi temut că o trezește, și Angela a intrat direct în modalitatea „mami”, sărind din fotoliu ca să

o întâmpine și să-i ofere ceai.

— Sau un sandviș? Ai mâncat, scumpo? Trebuie să mănânci bine.

Fiica ei a îmbrățișat-o strâns, și nu mai voia să-i dea drumul.

— Sunt bine, mami. Sunt mare de-acum. Nu mai am nevoie să mă hrănești, a zis. Întrebarea e, mănânci tu bine? Tați zice că lași mâncarea în farfurie.

— Nu prea am poftă de mâncare, a recunoscut Angela.

— Acum, dacă tati ar găti pentru mine, mi-aș pierde-o și eu, a zis Louise, și au zâmbit amândouă. Cârnați și piure în fiecare seară, presupun. Am adus ajutoare umanitare – o tocană de miel. Tati a dus-o în bucătărie.

— Mulțumesc, scumpo. Ești așa de bună cu noi.

— Prostii. Ești mami a mea și te iubesc. Asta-i tot.

Angela a început să plângă. Acel simplu sentiment nu făcea decât să-i sporească senzația de pierdere.

De ce asta nu-ți ajunge? Ești o femeie norocoasă. Ești înconjurată de oamenicare te iubesc. Ai doi copii frumoși.

Louise vorbea, și Angela a revenit în prezent și a auzit-o zicând că vrea s-o ducă pe mama ei de acasă pentru un weekend.

VP - 164