Retragerea ei a devenit aproape totală. Și apoi Barbara a început să umble prin casă ca o umbră. N-a spus care e problema, dar Will a zis că purtarea ei e sinistră și a îndemnat-o pe Jude s-o pună pe Barbara să-și caute altă locuință.

Dar nu puteau face asta cu o fată de paisprezece ani. A fost nevoie să aștepte aproape un an. Și în acea vreme Jude a trecut de la spaima legată de schimbarea fiicei sale la mânie, considerând că purtarea ei e egoistă și cinică.

„Nu merit să fiu tratată așa”, i-a spus lui Will. „Am tot dreptul să fiu fericită”.

Și Will a fost de acord, spunându-i că nu-i nevoie s-o ia prea în serios.

„Face parte din perioada de creștere, Jude, asta-i tot”, a zis el. „Te pune la încercare. Asta fac adolescenții. Emma o să crească și îi trece. Trebuie să-i lăsăm loc să respire”.

Așa că și-au petrecut tot mai puțin timp în casă, s-au dus la teatru și la cină în oraș și au lăsat deoparte problema de acasă. Lunile au trecut, și Jude își amintea din când în când să se simtă vinovată – când o auzea pe Emma plângând noaptea –, dar copila ei țepoasă nu se lăsa consolată sau iubită. Se oprise din înfulecat, cel puțin, dar continua s-o țină la distanță pe Jude cu indiferența ei, tocindu-i cu timpul dragostea.

Și Will era tot timpul acolo, umărul pe care să plângă – „Azi se poartă pur și simplu ca o tembelă. Probabil că-i la ciclu. N-o băga în seamă, Jude”, zicea, și o trăgea în pat. Jude fusese fericită că-și poate revărsa toată energia asupra părții bune a vieții sale: Will.

Oricine ar fi făcut la fel, nu?

Dar lucrurile s-au înrăutățit mult după ce s-au hotărât să se căsătorească. Mă

rog, ea hotărâse și Will a fost de acord, într-un moment foarte pasionat. „E

vremea să mă așez la casa mea”, a zis el, pe când poșteau o țigară de după. Nu prea era declarația romantică la care sperase, dar mergea și așa.

Fusese foarte crispată la gândul să-i spună Emmei. Își amintea tăcerea din cameră când i-a dat vestea. „Mă face fericită”, a spus. Nu ca tine, a zis murmurul din capul său.

Vestea a aprins ceva în fiica sa și tăcerile urâte au fost înlocuite de uși trântite și explozii teatrale. Obrăznicia a devenit verbală și provocatoare. Emma a început să se poarte vădit grosolan cu Will, acuzându-l că tratează femeile ca VP - 158

pe niște obiecte, că e un porc șovin, scoțând grohăituri obscene când intra el în cameră.

La început, Will a râs de insulte și de acuzații, dar Jude vedea că această nouă

Emma îl făcea să se simtă foarte stingherit. Ca și cum ar fi avut de-a face cu o bombă neexplodată.

Totul se ducea de râpă. Ea și Will își săreau la beregată, se certau pe șoptite în salon, ca să nu-i audă Emma, și Will a început să lipsească zile întregi, revenind apoi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Când i-a dat de ales: „Eu sau Emma”, ea s-a speriat, dar el a explicat totul de minune. „Ar fi cel mai bine pentru Emma. Scoaterea din situația care i se pare atât de provocatoare îi va da o șansă să se maturizeze”, a zis el. Și avea sens, când a spus-o el. Desigur, Jude a fost cea care trebuia să-i transmită fiicei sale mesajul.

— Credem că trebuie să stai la buni și bunelul o vreme, Emma, a zis ea. Avem cu toții nevoie de o întrerupere a acestei situații. Îți dai seama, nu? Nu putem continua așa.

— Dar asta e casa mea, a zis Emma. De ce mă dai pe ușă afară? E ideea lui?

— Nu. Mă rog, sunt de acord cu el, a zis Jude. Și când fiica sa a zâmbit în felul acela cu înțeles, și-a ieșit din fire. Tu ne-ai silit s-o facem! a strigat Jude. Îl îndepărtezi pe Will! N-o să rămână aici dacă mai are de-a face cu tine. Nu te pot lăsa să-mi distrugi viața. Ai fost de la bun început o greșeală îngrozitoare.

Încă mai vedea fața Emmei. Albă din cauza șocului.

52. Sâmbătă, 14 aprilie 2012

EMMA

Harry zisese să ne întâlnim în locul obișnuit. A știut imediat că e o problemă

când am sunat-o, dar n-a pus nicio întrebare. E bine că e așa. În schimb, a zis:

„Haide, Em, mergem să stăm în parc și-mi poți spune veștile”.

Ar trebui s-o văd mai des, dar suntem ocupate amândouă. Mă rog, asta-i ceea ce-mi spun, dar știu că mă țin departe de ea pentru că face parte din trecut și trebuie să mă străduiesc să nu-l amestec cu prezentul. L-a întâlnit de două ori pe Paul, dar am avut grijă să nu-i las nicio clipă singuri. Pentru că ea știe niște lucruri și nu vreau să scape porumbelul.

Biata Harry, nu-i vina ei, și cred că o doare când uneori nu-i răspund la mesaje. Poate că ar fi mai bine să tai cu totul legătura cu ea. Dar nu pot. În zile VP - 159

cum e cea de azi este singura persoană pe care vreau s-o văd. Paul voia să

vorbesc cu Jude. Dar nu pot. Nu după ceea ce a spus. O simt închizând din nou ușa în spatele meu.

Cobor din metrou și merg până la cafeneaua micuță care îi place lui Harry în Hyde Park, aproape de lac. Poate să ajungă acolo pe jos de acasă, și pentru mine e un răsfăț să stau afară și să simt soarele pe față.

Paul crede că sunt la doctor. O să mă sune pe mobil în vreo treizeci de minute și va trebui să-l mint în privința părerii doctorului Făt-Frumos. E în ordine. Știu ce o să zic. Am exersat în metrou.

Am ajuns devreme, așa că citesc iarăși articolul din ziar al lui Kate Waters.

Povestea este acum lungă; e din ce în ce mai amănunțită și sunt mai multe persoane implicate, care vorbesc și încearcă să ghicească ce s-a întâmplat. Dar în centru e micuța Alice Irving. Nu a fost folosită decât o poză cu ea, și e așa de neclară și veche, că e greu să o deslușești. Dar există o poză cu Angela Irving, mama, stând în picioare în grădina noastră din Howard Street.

Simt că adevărul flutură prin apropiere. Trebuie să-l vadă și ei. Cu siguranță.

Sunt pe cale s-o sun din nou pe Kate Waters, ca să văd pe cine bănuiește, dar o văd pe Harry venind prin parc. O să sun mai târziu.

Mă îmbrățișează strâns, apoi mă îndepărtează de ea, ca să mă vadă mai bine.

— Doamne, Harry, zic. Sunt bine.

Dar știm amândouă că ea știe că nu sunt. Harry se prăbușește pe un scaun, trântind o geantă uriașă pe scaunul de alături.

— Da, da, zice. Arăți minunat, apropo.

— Arăt ca naiba. Se presupune că sunt la doctor, zic, și ea – și înalță

sprâncenele.

— De ce nu ești? zice.

— N-am chef, zic și ridic meniul tras în țiplă. Oricum, dacă sună Paul, va trebui să mint. Bine? Of, nu face mutra asta. Tu ai făcut altele și mai rele.

Râde și-mi smulge meniul din mână.

— De fapt, trebuia să merg săptămâna trecută și am tras chiulul, așa că n-o să te dau de gol.

— Tu pentru ce trebuia să mergi? o întreb.

Harry se strâmbă.

— Gâlmă la sân. Mă rog, nici măcar gâlmă, de fapt.

— Tâmpito, zic. Du-te. Programează-ți altă consultație.