25 Groundhog Day, film american (1993), în care aceeași zi este retrăită la infinit.
VP - 124
Joe s-a aplecat în față și i-a dat telefonul său.
— Aceștia sunt oamenii care au locuit aici în anii ’60 și ’70, domnișoară
Walker. Una dintre aceste familii se numește Walker – sunteți rude? a zis el, și i-a arătat lista.
Ea și-a pus o pereche de ochelari mânjiți și s-a uitat la ecran, dar apoi i l-a înapoiat.
— Îmi pare rău, nu văd să citesc, a zis.
Kate și-a scos carnetul.
— Din fericire, eu am folosit hârtie, a zis ea, ridicând o sprânceană, triumfătoare, către colegul său.
Domnișoara Walker a cercetat numele.
— O, da, a zis. Sunt mătușa și unchiul meu. Au locuit ani în șir la numărul 61.
Fratele tatălui meu și soția lui. Noi locuiam de partea cealaltă a Centurii de Sud
– în Charlton. Dar eu am locuit vreo doi ani pe Howard Street, la numărul 63 – în anii ’80. Am închiriat o cameră de la o colegă de serviciu.
— Oho, a zis Joe. Așadar, probabil că îi cunoașteți pe cei mai mulți dintre cei de pe listă?
Kate s-a lăsat pe spătar și a privit. Băiatul se descurca bine.
Domnișoara Walker citea încet, și mâna i se abătea din când în când să-l mângâie pe Shorty, aflat lângă ea.
— Păi, am cunoscut toate familiile din șirul de case când veneam în vizită la mătușica. Când eram tânără obișnuiam să vin la ceai în cele mai multe dintre duminici. Și vreo două dintre numele chiriașilor sună cunoscut, dar veneau și plecau atât de repede, că n-aveai cu adevărat ocazia să-i cunoști.
— Mai țineți legătura cu vreunul dintre oamenii de pe listă, domnișoară
Walker? a întrebat Kate. Ne-ar plăcea să vorbim cu ei despre cum era această
zonă pe atunci. Poate că știu ceva.
— Păi, bine. Mătușa și unchiul au murit demult. Și n-au avut copii. Familia Smith a avut un băiat care era mai mare decât mine, dar s-au mutat cu toții în nord, din câte știu eu. Familiile Speering și Brown încă mai locuiesc pe aici.
Aproape în fiecare săptămână o văd pe June Speering la Co-op. Și pe fiica ei, Sarah.
Joe scria numele în carnet.
— Cine erau proprietarii caselor în anii ’70, domnișoară Walker? Când erau împărțite în apartamente și camere cu baie comună.
— Te rog să-mi zici Barbara, dragă, a zis domnișoara Walker. Un bărbat îngrozitor le-a cumpărat. Era tare îngâmfat. Se lăuda că-i cunoaște pe toți oamenii de vază. Domnul Soames, așa îl chema – ca în Forsyte Saga.
VP - 125
— Așadar, nu te dădeai în vânt după el, Barbara? a întrebat Kate.
Domnișoara Walker a clipit.
— Nu, a zis, cu vocea încordată. Era libidinos. Credea că e darul pe care ni l-a oferit Dumnezeu. Se arăta pe aici cu regularitate. Stătea la taclale cu fetele care închiriaseră de la el camere. Se credea Făt-Frumos. Dar își trimitea tipii în fiecare săptămână să adune chiria. Să te ferească Dumnezeu să rămâi în urmă
cu plata! Îți făceau țăndări mobila. Sau mai rău.
— Sună înspăimântător, a zis Kate. Pariez că are liste cu chiriașii și informații despre ei, și-a zis. Unde e acum? a întrebat.
— Naiba știe. Mort, sper, a zis domnișoara Walker.
— Dumnezeule! Ce ți-a făcut? a zis Kate.
— Nimic, nimic, a zis neliniștită domnișoara Walker. Oricum, a vândut casele înainte ca prețurile să crească. Bag mâna-n foc că-i furios că n-a așteptat, a adăugat.
Kate s-a uitat la ceas.
— Trebuie s-o luăm din loc, Barbara – avem multă treabă.
— Mulțumesc, Barbara, a zis Joe. Ne-ai fost de mare ajutor. Trebuie să fie ciudat să trăiești în miezul poveștii.
— Da. Și am avut primul vizitator. O femeie a venit duminică și s-a uitat prin gard. Mă aștept să fie și alții.
— Probabil, a zis Joe, îmbrăcându-și paltonul.
— Veniți când vreți, a zis ea pe când plecau. Mă bucur când îmi mai ține cineva de urât.
