de lacrimi adevărate și am stat ghemuită. Luptându-mă să respir fără zgomot, ca să nu-l trezesc pe Paul, care era lângă mine. Luptându-mă să nu mă gândesc la vis.

Dar e greu să n-o fac. Îmi invadează fiecare celulă. E același vis pe care îl am de atâția ani.

A început când aveam cincisprezece ani. Îmi amintesc că mă trezeam, neputând să mă mișc sau să respir. Teroare de noapte, presupun că le-ar zice acum. Dar ei nu-și pot închipui cum e. În vis, un prunc îmi vorbea, supărat pe mine, ținându-se după mine pe piciorușele lui, ca o păpușă grotescă. Bătea în ușă, ca să intre. Iar eu țineam ușa închisă și suspinam. Mă trezeam, ca întotdeauna, când ușa începea să se deschidă.

Mă văd cum eram pe atunci, încremenită de oroare. Cu pieptul prins într-o menghină și gâtul blocat de disperare. Treceau veacuri, parcă, până să mă pot mișca din nou. Trebuia să-mi dau seama unde mă aflu și să mă conving singură

că n-a fost decât un vis și că pot bate iarăși ușa în cuie. Îmi amintesc că-mi îngropam fața în pernă când o auzeam pe Jude mișcându-se prin camera ei, VP - 153

aflată dedesubt, pentru că mă auzise. Îmi țineam răsuflarea, ca să pară că sunt încă adormită.

Uneori ținea, dar în alte nopți ușa dormitorului lui Jude scârțâia, prevenindu-mă, și îi auzeam picioarele goale lipăind către baie.

„Culcă-te la loc, mami”, îmi șopteam, dorind ca ea să nu vină. Dar, inevitabil, picioarele goale lipăiau în sus pe scările mansardei și se opreau în fața camerei mele.

— Ești bine, Emma? zicea Jude încetișor, deschizând ușa. Iar te-am auzit plângând.

Îmi amintesc că stăteam acolo culcată, cu spatele la ea, în tăcere. Nu știam ce să zic, ce să-i spun ei. Uneori Jude mă mângâia pe cap și pleca dacă o ignoram, dar în noaptea aceea s-a așezat pe pat.

În cele din urmă, presiunea prezenței mamei în întuneric m-a silit să vorbesc.

— N-a fost decât un vis. Cred că am mâncat prea mult la cină. Asta-i tot.

— Abia te-ai atins de mâncare. Slăbești – sunt îngrijorată din pricina ta. Și Will, și eu suntem. Știu că lucrurile au fost dificile, dar ești în perioada de creștere. Mi-aș dori să știu ce se petrece în capul tău. Te rog, spune-mi.

— Nu-i nimic, am zis iute. Nu-mi dădusem seama că a observat atât de multe. Crezusem că m-am făcut invizibilă. Doar că m-am cam săturat de școală.

— Of, Emma, ce se întâmplă cu tine? Te descurcai atât de bine. Nu pare să-ți mai pese de nimic.

Mă rostogolesc pe spate și pun mâna pe fața lui Paul. Ca să știu că e acolo. El își petrece un braț peste pieptul meu, strângându-mă prin somn. Aș fi vrut s-o îmbrățișez pe mama în noaptea aceea, dar mi-era teamă s-o fac.

Teamă că trupul o să mă dea de gol.

*

Paul e atât de îngrijorat din cauza mea, că a telefonat ca să anuleze un curs din dimineața asta.

— O să lucrez de acasă, Em. Nu te pot lăsa așa, zice.

Încerc să protestez, dar n-am putere. Mă duc sus și încerc să lucrez, dar nu se întâmplă nimic. Cuvintele nu fac decât să se încâlcească și se înțepenesc, ca un disc vechi, trepidând în capul meu până ce-mi vine să urlu. Până la urmă mă duc jos să-mi fac o cafea și deschid radioul, ca să-mi țină de urât.

Când se oprește muzica, crainicul de la știrile de prânz anunță că există

noutăți în cazul lui Alice Irving, și mă ridic în picioare ascultând, lăsând iar ceainicul să se răcească. Trebuie să ascult trei sau patru știri despre Olimpiadă și politică și războaie. Și, brusc, crainicul îmi spune că pruncul a fost îngropat în anii ’80. Uite-așa. Și strig la el: „Nu!” Aș vrea să-și ia vorbele înapoi. Să spună că

VP - 154

a greșit. Dar el o ține pe-a lui, zicând că poliția „a făcut alte descoperiri care datează locul unde a fost îngropată Alice Irving cu cel puțin zece ani mai târziu după răpire”.

Nu știu ce să mai cred. Totul e aiurea. Am priceput totul aiurea.

Paul se năpustește în bucătărie, făcându-mă să tresar. Uitasem că e acasă, și mă sperii când apare brusc.

— Ce e? zice. Ce s-a întâmplat?

— Doar ceva de la știri. Doar prostia mea, asta-i tot, zic, încercând să fiu liniștitoare, dar vorbind prea tare.

— Ce a fost la știri? zice el.

Încerc să mint. Dar nu pot. Nu există alte cuvinte în capul meu.

— Despre un copilaș, zic. Au priceput totul aiurea. Fac o mare greșeală.

— Vino să stai jos. Iar te agiți așa, zice el și mă ia de mână ca să mă așeze la masă, lângă el. Ia spune acum, de ce ești așa de îngrijorată în privința copilașului ăstuia?

Mă uit la el și zic:

— Cred că e copilașul meu, zic.

Și văd cum îi cade fața.

— Em, tu n-ai niciun copilaș, spune el cu blândețe. Ne-am hotărât să nu avem, nu-i așa? Pentru că nu erai pregătită.

Îi înlătur vorbele cu un gest.

— Nu copilul tău, Paul. Al meu.

— De ce spui asta? N-ai mai pomenit niciodată de așa ceva, spune el, căutând adevărul în ochii mei.

Îl înspăimânt. Știu că trebuie să par nebună.

— N-am vrut să știi, zic. Nimeni nu știe.

— Nici Jude? întreabă.

— Nu, zic, și pot vedea cum i se furișează pe chip neîncrederea.

— Ești tulburată, zice. O să-ți aduc pilulele.

51. Vineri, 13 aprilie 2012

JUDE

Nu i-a recunoscut vocea când a ridicat receptorul, și pentru o clipă minunată

a crezut că e Will. Dar era Paul. Paul al Emmei.

VP - 155