Ce vrea? și-a zis, morocănoasă.

— Bună, Jude, a zis el.

Bine, cel puțin a lăsat-o baltă cu Judith.

— Bună, Paul. Ce surpriză!

— Uite, îmi pare rău că te sun din senin, dar sunt îngrijorat din pricina Emmei.

Jude s-a așezat și a strâns receptorul în mână.

— Ce s-a întâmplat?

Ginerele ei a șovăit, căutând cuvintele potrivite.

— Em e tulburată de descoperirea unui prunc în Woolwich, a zis.

— Pruncul din Howard Street? a zis Jude. Da, mi-a spus de asta. E strada pe care am locuit noi.

— Da, știu, a zis Paul, și s-a oprit iar.

— E clar că încerci să-mi spui ceva. Spune-o și gata, a zis Jude.

N-avusese de gând să fie atât de brutală, dar o călca pe nervi cu tăcerile astea lungi, amenințătoare.

— Îmi pare rău… da, bine… Emma zice că crede că e pruncul ei.

Jude a scos un soi de lătrat de uimire.

— Pruncul ei? Ce prostie! A fost identificat ca Alice Irving.

— Nu, asta e adevărat, dar poliția a dat o informație nouă, că fetița a fost îngropată în anii ’80 – și asta se pare că a făcut-o pe Emma să intre în panică.

Jude a încremenit. Dar numai pentru o clipă.

— Așa au zis? N-am auzit. Dar tot prostie este. Uite, Paul, tu n-o cunoști de atâta vreme ca mine. Fiica mea a avut întotdeauna o relație fragilă cu adevărul.

— Crezi că inventează?

— Evident. Ca să fiu sinceră, obișnuia să născocească o grămadă de lucruri când era mai mică. Chestii prostești despre tatăl ei și despre iubitul meu. Nu-i nevoie să intrăm în toate astea, dar poate că e necăjită pe moment pentru că

am vorbit despre vremurile de demult – vremurile rele de demult, în cazul nostru – când a venit la prânz, săptămâna trecută.

— Nu mi-a spus asta, a zis Paul.

— Nu? Păi, bine, probabil că nu vrea să știi ce coșmar a fost ea când era mică. Știi că a trebuit în cele din urmă să-i cerem să plece din casă?

La capătul firului s-a lăsat tăcerea.

— Paul? a zis Jude.

— Da, sunt aici. Biata Emma! N-am știut asta. De fapt, n-a vorbit niciodată

despre copilăria ei. Dar ai zis „să-i cerem”. Credeam că nu erați decât tu și Emma. A zis că nu știe cine este tatăl ei. Cine mai era acolo?

VP - 156

— Iubitul meu. Will. Emma trebuie să-l fi pomenit.

— Nu, nu cred, a zis Paul.

— Ce ciudat. Păi, oricum, n-a fost biata Emma, a fost bieții de noi. Nu-ți poți închipui cum a fost, a zis Jude. Dosarul apărării. Spune-i Emmei să mă sune, a continuat. O să stau de vorbă cu ea despre niște lucruri. Poate că o pot liniști.

— Poate că o să-i propun, Judith. La revedere.

•

Jude s-a ridicat și a luat de pe placa șemineului o fotografie a Emmei. Avea doi ani în poză, îmbrăcată într-un mic kilt pe care mama ei îl adusese dintr-un concediu petrecut în Scoția, și zâmbea în sus, spre aparat. Fețișoara aceea.

Când visase să aibă un copil, Jude nu se gândise cu adevărat dincolo de faza leagănului, la impactul prezenței unei alte persoane în viața sa. Se concentrase pe imaginea sa ca Fecioara cu pruncul, până ce subiectul a fost impus de faptul că Emma a crescut, coborând din brațele ei și devenind ea însăși.

La teribila vârstă de doi ani fusese o aluzie la ce avea să urmeze – o perioadă

scurtă, ca-n iad, de accese de furie zilnice, pe când locuiau încă la părinții lui Jude – urmată de întrebările fără sfârșit ale unei Emma de cinci ani înspăimântător de inteligente și de plăcerea de a o ajuta să descopere lumea cărților.

Jude credea că-și cunoaște fiica, dar schimbările neprevăzute când a ajuns la adolescență au fost o revelație. Emma a înflorit și i-au crescut spini într-o perioadă care a părut să fie de numai câteva săptămâni. Cel mai prost moment posibil, când povestea lui Jude cu Will abia începuse.

El s-a purtat minunat când a fost chestia aia îngrozitoare cu Darrell Moore.

Care a dat-o pe spate pe Jude. Em avea doar treisprezece ani, era copil încă.

Ea a vrut să se adreseze poliției în privința lui Darrell. „Practic, e un pedofil”, i-a spus lui Will, dar el a sfătuit-o să n-o facă, susținând că Emma n-ar putea suporta așa ceva. Se gândea întotdeauna la Emma.

Și ea știa că ar fi prea multe întrebări. Și odată ce pornesc întrebările…

Oricum, aflase totul înainte ca Emma să-i poată distruge viața cu jigodia aia.

Will a fost un dar de la Dumnezeu în vara lui 1984, și-a zis Jude. Acelea au fost vremurile bune. Scurte, dar bune. Emma a ieșit cu adevărat din cochilia ei.

Și-a amintit câtă grijă a avut Will de ea și de Emma; era întotdeauna acolo pentru ele, le făcea să râdă, îndrepta lucrurile. Jude și-a îngăduit să creadă din nou că el este alesul, viitorul lor, dar cumva totul s-a dus de râpă. Nu „cumva”.

Din pricina Emmei.

Trecerea înapoi la obrăznicie și încruntare s-a produs practic peste noapte, proasta dispoziție a fiicei sale pendulând prin casă ca o bilă de la demolări.

VP - 157

Emma s-a retras în camera ei, scriind pe ușă NU INTRAȚI și nu vorbea decât dacă era silită. N-a mai interesat-o nimic – în afară de mâncare. Lua toate mesele în camera ei, făcând un turn din farfurii și îndopându-se, își amintea Jude. S-a îngrășat mult. Grăsime de copil, îi zicea Jude. Dar era ca și cum ar fi făcut-o dinadins. Ca și cum s-ar fi sabotat singură.