Cristina s-a trezit a doua zi, când s-a pomenit imobilizată, cu curele din piele, pe un pat, izolată
într-o cameră fără ferestre şi fără altă lumină decât aceea a unui bec gălbui care atârna de tavan. Îmi petrecusem noaptea într-un scaun plasat în colţ, uitându-mă la ea, pierzând noţiunea timpului. A deschis ochii brusc, cu o grimasă de durere pe chip atunci când a simţit împunsăturile rănilor care îi acopereau braţele.
- David! strigă ea.
- Sunt aici, i-am răspuns.
M-am apropiat de pat şi m-am aplecat să-mi vadă chipul şi zâmbetul anemic pe care îl exersasem pentru ea.
- Nu mă pot mişca.
- Eşti imobilizată cu nişte curele. E spre binele tău. Când vine doctorul, o să ţi le scoată.
- Scoate-mi-le tu.
- Nu pot. Doctorul trebuie să fie cel care...
- Te rog, imploră ea.
- Cristina, e mai bine să...
- Te rog.
În privirea ei era durere şi frică, dar mai ales o lumină şi o prezenţă pe care nu le mai văzusem în nici o zi de când vizitam locul acela. Era ea din nou. Am dezlegat primele două curele care îi treceau peste umeri şi peste talie. I-am mângâiat chipul. Tremura.
- Ţi-e frig? Tăgădui.
- Vrei să-l anunţ pe doctor? Tăgădui din nou.
- David, uită-te la mine.
M-am aşezat pe marginea patului şi am privit-o în ochi.
- Trebuie s-o distrugi.
- Nu te înţeleg.
- Trebuie s-o distrugi.
- Ce anume?
- Cartea.
- Cristina, ar fi mai bine să-l anunţ pe doctor...
- Nu. Ascultă-mă.
Mă apucă de mână cu putere.
- În dimineaţa când ai plecat după bilete, îţi aminteşti?
Am urcat din nou în camera ta de lucru şi am deschis cufărul.
Am oftat.
- Am găsit manuscrisul şi am început să-l citesc.
- E doar un basm, Cristina...
- Nu mă minţi. L-am citit, David. Sau, cel puţin, suficient cât să-mi dau seama că trebuia să-l distrug...
- Nu-ţi face griji pentru asta acum. Ţi-am mai spus că am abandonat manuscrisul.
- Dar el nu te-a abandonat pe tine. Am încercat să-i dau foc...
Pentru o clipă, i-am dat drumul la mână când am auzit aceste cuvinte, reprimându-mi o mânie rece, stârnită de amintirea chibriturilor arse pe care le găsisem pe jos, în camera de lucru.
- Ai încercat să-i dai foc?
- Dar n-am putut, murmură ea. Mai era cineva în casă.
- Nu era nimeni în casă, Cristina. Nimeni.
- De cum am aprins chibritul şi l-am îndreptat spre manuscris, l-am simţit în spatele meu. Am primit o lovitură în ceafă şi am căzut.
- Cine te-a lovit?
- Totul era foarte întunecat, ca şi când lumina zilei s-ar fi retras şi nu mai putea să intre. M-am răsucit, însă totul era foarte întunecat. I-am văzut doar ochii. Nişte ochi ca de lup.