- Cristina...
- Mi-a luat manuscrisul din mână şi l-a pus la loc în cufăr.
- Cristina, nu eşti în apele tale. Lasă-mă să-l chem pe doctor şi...
- Nu mă asculţi.
I-am zâmbit şi am sărutat-o pe frunte.
- Sigur că te ascult. Dar nu mai era nimeni în casă ... Închise ochii şi îşi lăsă capul pe o parte, gemând ca şi când cuvintele mele ar fi fost nişte pumnale care i se răsuceau în măruntaie.
- Mă duc să-l anunţ pe doctor...
M-am aplecat să o sărut din nou şi m-am ridicat în picioare. M-am îndreptat spre uşă, simţindu-i privirea în spate.
- Laşule, zise ea.
Când m-am întors în cameră cu doctorul Sanjuan, Cristina dezlegase şi ultima curea şi se îndrepta spre uşă, clătinându-se prin cameră şi lăsând urme de paşi însângerate pe dalele albe. Am prins-o amândoi şi am întins-o la loc pe pat. Cristina ţipa şi se zbătea cu o furie care îţi îngheţa sângele în vine. Larma a alertat personalul infirmeriei. Un supraveghetor ne-a ajutat să o ţinem, în timp ce doctorul o lega la loc cu curelele. Odată imobilizată, doctorul mă privi cu severitate.
- O voi seda din nou. Rămâi aici şi să nu-ţi mai dea prin gând să-i dezlegi curelele.
Am rămas cu ea doar un minut, încercând să o calmez.
Cristina se lupta în continuare să scape de curele. I-am luat capul în mâini şi am încercat să-i fixez privirea.
- Cristina, te rog...
Mă scuipă în faţă.
- Pleacă.
Doctorul reveni însoţit de o infirmieră care ducea o tavă metalică cu o seringă, pansamente şi un flacon de sticlă cu o soluţie gălbuie.
- Ieşi, îmi ordonă el.
M-am retras până în prag. Infirmiera o imobiliză pe Cristina de pat, iar doctorul îi injectă
calmantul în braţ. Cristina ţipa cu un glas sfâşiat. Mi-am astupat urechile şi am ieşit pe coridor.
Laşule, mi-am zis. Laşule.
10
Dincolo de sanatoriul de la Vila San Antonio de deschidea un drum străjuit de arbori, care trecea pe lângă un şanţ de irigare, îndepărtându-se de sat. Harta înrămată din sala de mese a hotelului îl
[10]
identifica sub apelativul dulceag de Paseo de los Enamorados
. În acea după-amiază, când am
plecat de la sanatoriu, m-am aventurat pe acea potecă întunecată, care sugera mai degrabă singurătăţi decât iubiri. Am umblat preţ de aproape o jumătate de ceas fără să întâlnesc ţipenie de om, lăsând satul în urma mea, până când silueta colţuroasă a Vilei San Antonio şi casele mari din jurul lacului mi s-au părut nişte mici decupaje de carton la orizont. M-am aşezat pe una din băncile care punctau traseul promenadei şi am contemplat soarele apunând de partea cealaltă a văii Cerdanya. De acolo, la vreo două sute de metri, se zărea silueta unui mic schit, izolat în mijlocul unei câmpii înzăpezite.
Fără să-mi dau seama prea bine de ce, m-am ridicat şi mi-am croit drum prin zăpadă spre acea clădire. Când mă aflam la vreo zece de metri, am băgat de seamă că schitul nu avea poartă. Piatra era înnegrită de flăcările care devoraseră structura. Am urcat treptele care duceau spre ceea ce fusese intrarea şi am făcut câţiva paşi înăuntru. Rămăşiţele unor bănci arse şi ale unor grinzi desprinse din tavan se iveau din cenuşă. Buruienile se furişaseră în interior şi urcau peste ceea ce odinioară fusese altarul. Lumina amurgului pătrundea prin ferestrele înguste din piatră. M-am aşezat pe ce mai rămăsese dintr-o bancă, în faţa altarului, şi am ascultat vântul şuierând prin crăpăturile bolţii mistuite de foc. Am ridicat privirea şi mi-am dorit să mai am măcar un crâmpei din acea credinţă care sălăşluise în bătrânul meu prieten Sempere, credinţă în Dumnezeu sau în cărţi, cu care să-l rog pe Dumnezeu, sau iadul, să-mi mai acorde o şansă şi să mă lase să o scot pe Cristina din acel loc.
- Te rog, am murmurat înghiţindu-mi lacrimile.
Am zâmbit cu amărăciune, ca un om deja înfrânt, implorând nimicuri de la un Dumnezeu în care nu am crezut niciodată. M-am uitat în jur şi am văzut acea casă a Domnului, făcută din ruine şi cenuşă, din pustiu şi singurătate, şi am ştiut că mă voi întoarce după ea chiar în acea noapte, fără nici un alt miracol şi fără nici o altă binecuvântare decât hotărârea mea de a o lua din acel loc şi de a o smulge din mâinile acelui doctor fricos şi frivol, care se decisese să o transforme în frumoasa lui adormită.
Mai degrabă dădeam foc la casă decât să-i mai permit cuiva să pună mâna pe ea. Aveam s-o iau acasă, să mor lângă dânsa. Ura şi furia aveau să-mi lumineze calea.
Am părăsit vechiul schit la lăsarea serii. Am traversat acea câmpie de argint care ardea în lumina lunii şi am revenit pe cărarea cu arbori, urmând conturul şanţului prin întuneric, până când am zărit, în depărtare, luminile de la Vila San Antonio şi orăşelul de turnuri şi mansarde din jurul lacului.
Când am ajuns la sanatoriu, nu m-am mai deranjat să trag de clopotul de la poartă. Am sărit peste zid şi am traversat grădina, furişându-mă prin beznă. Am înconjurat casa şi m-am dus spre una din intrările din spate. Era închisă pe dinăuntru, însă n-am ezitat o clipă să lovesc geamul cu cotul ca să-l sparg şi să ajung la clanţă. Am pătruns pe coridor, auzind glasurile şi şoaptele, adulmecând în aer aroma unei supe care urca dinspre bucătărie. Am străbătut tot etajul, până la camera din fund, unde bunul doctor o închisese pe Cristina, fără îndoială în timp ce fantaza s-o preschimbe în frumoasa lui adormită, zăcând pentru vecie într-un limb de leacuri şi curele.
Credeam că voi găsi închisă uşa camerei, dar clanţa a cedat sub mâna mea, care zvâcnea cu durerea surdă a tăieturilor. Am împins uşa şi am intrat în încăpere. Primul lucru pe care l-am observat
a fost că îmi puteam vedea propria răsuflare plutindu-mi dinaintea feţei. Al doilea a fost că
pardoseala de dale albe era mânjită cu urme de paşi însângeraţi. Fereastra care dădea spre grădină
era larg deschisă şi perdelele se unduiau în vânt. Patul era gol. Am înaintat şi am luat una din curelele din piele cu care doctorul şi infirmierii o imobilizaseră pe Cristina. Erau retezate neted, de parcă ar fi fost de hârtie. Am ieşit în grădină şi am zărit, lucind în zăpadă, urme de paşi roşietice care se îndreptau către zid. Am urmat-o până acolo şi am pipăit peretele din piatră care înconjura grădina. Pe pietre era sânge. M-am căţărat şi am sărit de partea cealaltă. Paşii, împrăştiaţi, se îndreptau către sat.
Îmi aduc aminte că am început să alerg.
M-am luat după urmele din zăpadă până în parcul din jurul lacului. Luna plină ardea peste marea întindere de gheaţă. Acolo am văzut-o. Înainta încetişor, şchiopătând, pe lacul îngheţat, lăsând înapoia ei o dâră de paşi însângeraţi. Briza îi flutura cămaşa de noapte în care îi era învăluit trupul.
Când am ajuns la mal, Cristina înaintase vreo treizeci de metri către mijlocul lacului. Am strigat-o pe nume şi s-a oprit. S-a întors încet şi am văzut-o cum zâmbeşte, în timp ce la picioarele ei gheaţa care se crăpa ţesea parcă o pânză de păianjen. Am sărit pe gheaţă, simţind cum suprafaţa i se frânge sub paşii mei, şi am alergat spre ea. Cristina a rămas nemişcată, uitându-se la mine. Crăpăturile de sub picioarele ei se întindeau şi se înmulţeau aidoma unei hidre de capilare negre. Gheaţa ceda sub paşii mei şi am căzut pe burtă.
