furtunoasă şi intermitentă, s-au căsătorit pe 18 ianuarie 1935, în biserica Santa Ana. Sfidând orice pronostic, ceremonia a fost oficiată de preotul nonagenar care rostise discursul funebru la înmormântarea domnului Sempere şi care, în ciuda tuturor încercărilor şi strădaniilor episcopiei, refuza să moară şi continua să facă lucrurile în felul său. Un an mai târziu, cu câteva zile înainte să
izbucnească războiul civil, Isabella a născut un băieţel care urma să se numească Daniel Sempere.
Anii cumpliţi ai războiului aveau să aducă tot felul de penurii şi, la scurt timp după încetarea conflagraţiei, în acea pace neagră şi blestemată care avea să otrăvească pământ şi cer pentru totdeauna, Isabella s-a îmbolnăvit de holeră şi a murit în braţele soţului ei, în apartamentul unde locuiau împreună, deasupra librăriei. A fost înmormântată la Montjuic, în ziua când Daniel împlinea patru ani, pe o ploaie care a durat două zile şi două nopţi, iar când micuţul l-a întrebat pe taică-său dacă cerul plânge, el n-a avut grai să-i răspundă.
Plicul care purta numele meu conţinea o scrisoare pe care Isabella mi-o scrisese în ultimele ei zile de viaţă şi pe care îl pusese pe soţul ei să jure că mi-o va trimite dacă va afla într-o bună zi unde mă
ascundeam.
Scumpul meu David,
Uneori mi se pare cd am început să vă scriu această scrisoare cu ani în urmă şi că încă n-am fostîn stare să o termin. A trecut mult timp de când v-am văzut pentru ultima oară, multe lucruricumplite şi meschine, şi totuşi nu trece o zi fără să-mi amintesc de dumneavoastră şi să mă întrebunde sunteţi, dacă v-aţi găsit pacea, dacă scrieţi, dacă aţi devenit un bătrân arţăgos, dacă v-aţiîndrăgostit sau dacă vă amintiţi de noi, de mica librărie "Sempere şi Fiii" şi de cea mai slabă
ajutoare pe care aţi avut-o vreodată.
Mă tem că aţi plecat fără să mă fi învăţat să scriu şi nu ştiu nici măcar de unde să încep să pun încuvinte tot ce aş vrea să vă spun. Aş dori să ştiţi că am fost fericită, că mulţumită dumneavoastră
am întâlnit un bărbat pe care l-am iubit şi că împreună avem un copil, Daniel, căruia îi vorbescmereu de dumneavoastră şi care a dat vieţii mele un sens pe care nici toate cărţile din lume n-arputea să-l explice câtuşi de puţin.
Nimeni nu ştie, dar uneori mă întorc pe cheiul acela de pe care v-am văzut plecând pentrutotdeauna şi mă aşez o bucată de vreme, singură, să aştept, ca şi când aş crede că vă veţi întoarce.
Dacă aţi face-o, aţi constata că, în ciuda tuturor celor întâmplate, librăria e deschisă mai departe,că terenul pe care se înălţa casa cu turn e gol mai departe, că toate minciunile care s-au spusdespre dumneavoastră au fost uitate şi că pe aceste străzi sunt atâţia oameni cu sufletul pătat desânge, încât nu mai îndrăznesc nici măcar să-şi amintească, iar când o fac, se mint pe sine,fiindcă nu se pot privi în oglindă. În librărie continuăm să vindem cărţile dumneavoastră, însă pesub mână, fiindcă acum au fost declarate imorale şi ţara s-a umplut de mai mulţi oameni care vorsă distrugă şi să ardă cărţi decât cei care vor să le citească. Sunt vremuri grele şi adesea cred că
vor veni altele şi mai grele. Soţul meu şi doctorii cred că mă păcălesc, dar eu ştiu că mai am puţinde trăit. Ştiu că voi muri curând şi că, atunci când veţi primi această scrisoare, eu nu voi mai fi.
De aceea am vrut să vă scriu, fiindcă voiam să ştiţi că nu mi-e frică, că singurul meu regret estecă îi voi lăsa, pe un bărbat cumsecade, căruia mi-am dedicat viaţa, şi pe Daniel al meu, singuriîntr-o lume care, pe zi ce trece, mi se pare, e tot mai mult cum spuneaţi dumneavoastră că este, şinu cum voiam eu să cred că ar putea fi.
Voiam să vă scriu ca să ştiţi că, orice ar fi, am trăit şi sunt recunoscătoare pentru timpul pe care l-am petrecut aici, recunoscătoare pentru că v-am cunoscut şi am fost prietena dumneavoastră.
Voiam să vă scriu fiindcă aş vrea să vă amintiţi de mine şi, într-o bună zi, dacă veţi avea pe cinevaaşa cum îl am eu pe micuţul meu Daniel, să-i vorbiţi despre mine şi, prin cuvintele dumneavoastră,să mă faceţi să trăiesc pentru totdeauna.
Cu drag, ISABELLA
La câteva zile după ce am primit această scrisoare, mi-am dat seama că nu eram singur pe plajă. I-am simţit prezenţa în briza dimineţii, dar n-am mai vrut şi nici n-am mai putut să fug. S-a întâmplat într-o după-amiază, când mă aşezasem să scriu în dreptul ferestrei, în timp ce aşteptam ca soarele să
coboare dincolo de zare. Am auzit paşii pe scândurile platformei şi l-am văzut.
Patronul, îmbrăcat în alb, păşea agale pe platformă şi ducea de mână o fetiţă de vreo şapte sau opt ani. Am recunoscut imaginea imediat, acea veche fotografie pe care Cristina o ţinuse toată viaţa ei ca pe o comoară, fără să ştie de unde provenea. Patronul s-a apropiat de capătul platformei şi a îngenuncheat lângă fetiţă. Amândoi au contemplat soarele care se revărsa peste ocean într-o peliculă
infinită de aur topit. Am ieşit din colibă şi am înaintat pe platformă. Când am ajuns la capăt, patronul s-a întors şi mi-a zâmbit. Pe faţa lui nu se citea nici ameninţare, nici ranchiună, ci doar o umbră de melancolie.
- Mi-a fost dor de dumneata, prietene, zise el. Mi-a fost dor de conversaţiile noastre, chiar şi de micile noastre certuri...
- Aţi venit pentru o reglare de conturi?
Patronul zâmbi şi tăgădui încet.
- Cu toţii facem greşeli, Martin. Începând cu mine. Ţi-am răpit ceea ce iubeai cel mai mult. N-am făcut-o ca să te rănesc. Am făcut-o de teamă. De teamă că ea te va îndepărta de mine, de lucrarea noastră. M-am înşelat. Mi-a luat ceva timp ca să recunosc, dar nu de timp duc eu lipsă.
L-am observat pe îndelete. Patronul, la fel ca mine, nu îmbătrânise nici măcar cu o zi.
- Atunci, de ce aţi venit?
Patronul ridică din umeri.
- Am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata. Privirea i s-a concentrat asupra fetiţei pe care o ţinea de mână şi care se uita la mine curioasă.
- Cum te cheamă? am întrebat-o.
- O cheamă Cristina, zise patronul.
Am privit-o în ochi şi ea a încuviinţat. Am simţit cum îmi îngheaţă sângele în vine. Îi puteam intui trăsăturile feţei, dar privirea era inconfundabilă.
- Cristina, salută-l pe prietenul meu David. De acum înainte, o să locuieşti cu el.
Am schimbat o privire cu patronul, dar n-am zis nimic.
Fetiţa mi-a întins mâna, ca şi când ar fi repetat de o mie de ori acest gest, şi a râs ruşinată. M-am aplecat spre ea şi i-am strâns-o.
- Bună, a îngăimat ea.
- Foarte bine, Cristina, aprobă patronul. Şi mai departe?
Fetiţa clătină din cap afirmativ, amintindu-şi imediat.
- Am auzit că sunteţi creator de povestiri şi basme.
- Unul dintre cei mai buni, adăugă patronul.
