O poţi lăsa pe chei. Pep o să se ducă mâine după ea. Să nu vorbeşti cu nimeni. Să nu te mai duci pe acasă. Probabil ai nevoie de bani.
- Am destui bani, l-am minţit eu.
- Niciodată nu sunt destui bani. Când vei debarca la Marsilia, Olmo o să meargă cu tine la o bancă
şi o să-ţi înmâneze cincizeci de mii de franci.
- Don Pedro...
- Ascultă-mă. Oamenii aceia doi pe care Grandes spune că i-ai ucis...
- Marcos şi Castelo. Cred că lucrau pentru tatăl dumneavoastră, don Pedro.
Vidal tăgădui.
- Nici taică-meu, nici avocaţii lui nu discută niciodată cu gradele intermediare, David. De unde crezi că ştiau cei doi unde să te găsească la treizeci de minute după ce ai plecat de la comisariat?
Certitudinea s-a prăvălit peste mine, rece şi transparentă.
- De la prietenul meu, inspectorul Victor Grandes. Vidal încuviinţă.
- Grandes te-a lăsat să pleci fiindcă nu voia să-şi murdărească mâinile la comisariat. Imediat ce ai plecat de acolo, cei doi oameni ai lui erau pe urmele tale. Aveai parte de o moarte telegrafiată.
Suspect de omucidere, fuge şi moare opunându-se arestării.
- Ca-n vremurile de odinioară, de la secţiunea de ştiri, am zis eu.
- Unele lucruri nu se schimbă niciodată, David. Tu ar trebui să ştii asta mai bine ca oricine.
Şi-a deschis dulapul şi mi-a întins un palton nou, nepurtat.
L-am acceptat şi am vârât cartea în buzunarul interior. Vidal mi-a zâmbit.
- Te văd şi eu o dată-n viaţă bine îmbrăcat.
- Dumneavoastră vă venea mai bine, don Pedro.
- Asta în mod sigur.
- Don Pedro, sunt o mulţime de lucruri pe care...
- Acum nu mai contează, David. Nu-mi datorezi nici o explicaţie.
- Vă datorez mult mai mult decât o explicaţie...
- Atunci, vorbeşte-mi de ea.
Vidal mă privea cu ochi disperaţi, care mă implorau să-l mint. Ne-am aşezat în salon, în faţa ferestrelor mari de la care se vedea, de sus, toată Barcelona, şi l-am minţit din tot sufletul. I-am spus că Cristina a închiriat o mică mansardă pe rue Soufflot, sub numele de madame Vidal şi că mi-a zis că o să mă aştepte în fiecare după-amiază la fântâna din Jardins de Luxembourg. I-am spus că vorbea întruna despre el, că nu-l va uita niciodată şi că eu ştiam că, oricât de mulţi ani îmi voi petrece lângă
ea, nu voi putea umple niciodată golul lăsat de dânsul. Don Pedro încuviinţa, cu privirea pierdută în depărtare.
- Trebuie să-mi făgăduieşti că o să ai grijă de ea, David.
Că n-o s-o părăseşti niciodată. Că, orice s-ar întâmpla, o să fii lângă ea.
- Vă făgăduiesc, don Pedro.
În lumina palidă a înserării abia am putut recunoaşte în el ceva mai mult decât un om bătrân şi învins, bolnav de amintiri şi de remuşcări, un om care nu fusese niciodată credincios şi căruia acum nu-i mai rămăsese decât balsamul credinţei.
- Aş fi vrut să fiu un prieten mai bun pentru tine, David.
- Aţi fost cel mai bun prieten, don Pedro. Aţi fost mult mai mult decât atât.
Vidal şi-a întins braţul şi mi-a luat mâna. Tremura.
- Grandes mi-a zis de omul acela, pe care tu îl numeşti patronul... A spus că îi datorezi ceva şi crezi că singurul mod de a-ţi plăti datoria e să-i dăruieşti un suflet curat...
- Astea-s prostii, don Pedro. Nu le luaţi în seamă.
- N-ai nevoie de un suflet murdar şi istovit, ca al meu?
- Nu cunosc un suflet mai curat decât al dumneavoastră, don Pedro.
Vidal zâmbi.
- Dacă aş fi putut fi în locul tatălui tău, aş fi făcut-o, David.
- Ştiu.