22
M-am trezit auzindu-mi numele pe buzele inspectorului Victor Grandes. M-am ridicat brusc. în capul oaselor, nerecunoscând locul unde mă aflam şi care, dacă semăna cu ceva, atunci părea să fie apartamentul de lux al unui mare hotel. Şfichiuirile dureroase din duzinile de tăieturi care îmi acopereau torsul m-au readus la realitate. Mă aflam în dormitorul lui Vidal de la Vila Helius. O
lumină de după-amiază se strecura prin obloanele mijite. Un foc ardea în cămin şi era cald. Vocile proveneau de la etajul de mai jos. Pedro Vidal şi Victor Grandes.
Am ignorat întinderile şi înţepăturile care îmi muşcau pielea şi m-am ridicat din pat. Hainele mele murdare şi pline de sânge erau aruncate pe un fotoliu. Mi-am căutat paltonul. Revolverul rămăsese în buzunar. Am tras percutorul şi am ieşit din cameră, luând urma vocilor, până la scară. Am coborât câteva trepte rezemându-mă de perete.
- Îmi pare tare rău pentru ce-au păţit oamenii dumneavoastră, domnule inspector, l-am auzit spunând pe Vidal.
Fiţi sigur că, dacă David ia legătura cu mine, sau dacă aflu ceva despre unde se ascunde, vă voi comunica de îndată.
- Vă mulţumesc pentru ajutor, domnule Vidal. Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez în aceste împrejurări, dar situaţia este extrem de gravă.
- Am înţeles. Vă mulţumesc pentru vizită.
Paşi spre hol şi sunetul uşii de la intrare. Mersul cuiva îndepărtându-se prin grădină. Respiraţia lui Vidal, greoaie, la capătul de jos al scării. Am mai coborât câteva trepte şi l-am găsit cu fruntea rezemată de uşă. Când m-a auzit, a deschis ochii şi s-a întors.
N-a zis nimic. S-a mărginit să privească revolverul din mâna mea. L-am lăsat pe măsuţa de lângă
scară.
- Vino, să vedem dacă îţi găsim nişte haine curate, zise el. L-am urmat până într-o garderobă
imensă, care părea un adevărat muzeu de îmbrăcăminte. Toate costumele rafinate pe care mi le aminteam din epoca de glorie a lui Vidal erau acolo. Zeci de cravate, pantofi şi butoni în cutiuţe de catifea roşie.
- Toate astea sunt de când eram eu tânăr. O să-ţi vină bine.
Vidal a ales pentru mine. Mi-a întins o cămaşă care valora probabil cât o mică parcelă, un costum de trei piese făcut de comandă la Londra şi nişte pantofi italieni demni de garderoba patronului. M-am îmbrăcat în tăcere, în timp ce Vidal mă privea gânditor.
- E un pic largă la umeri, dar va trebui să te mulţumeşti cu ea, zise el întinzându-mi doi butoni cu safire.
- Ce v-a zis inspectorul?
- Totul.
- Şi l-aţi crezut?
- Ce contează ce cred eu?
- Contează pentru mine.
Vidal se aşeză pe o băncuţă lipită de un perete acoperit cu oglinzi de la duşumea până la tavan.
- Spune că tu ştii unde-i Cristina, zise el. Am încuviinţat.
- Trăieşte?
L-am privit în ochi şi, cu mare încetineală, am încuviinţat. Vidal zâmbi slab, ferindu-şi privirea.
Apoi izbucni în plâns, slobozind un geamăt care îi venea din străfundul sufletului. M-am aşezat lângă
el şi l-am îmbrăţişat.
- Iertaţi-mă, don Pedro, iertaţi-mă...
Mai târziu, când soarele începea să coboare dincolo de zare1. don Pedro mi-a strâns hainele vechi şi le-a aruncat în foc. Înainte să lase paltonul pradă flăcărilor, a scos exemplarul din Paşii cerului şi mi l-a întins.
- Din cele două cărţi pe care le-ai scris anul trecut, asta era cea bună, zise el.
L-am privit cum învârte hainele care ardeau în foc.
- Când v-aţi dat seama?
Vidal ridică din umeri.
- Chiar şi pe un prost vanitos e greu să-l păcăleşti la nesfârşit, David.
Nu am izbutit să-mi dau seama dacă în glasul lui era ranchiună sau numai tristeţe.
- Am făcut-o fiindcă am crezut că vă ajut, don Pedro.
- Ştiu.
Mi-a zâmbit fără acreală.
- Iertaţi-mă, am murmurat eu.
- Trebuie să pleci din oraş. E un cargou tras la cheiul de la San Sebastian care ridică ancora la miezul nopţii. Totul e aranjat. Întreabă de căpitanul Olmo. Te aşteaptă. Ia una din maşinile din garaj.