Profilul i s-a cufundat în penumbra lichidă, strălucirea din ochi rămânând singura urmă a prezenţei sale. Era la doar patru metri de mine. Mi-am dat drumul să lunec pe lângă perete, până când am ajuns jos, îndoindu-mi genunchii. Picioarele lui Marcos se apropiau, dincolo de manechine.
- Ştiu că eşti aici, Martin. Lasă-te de copilării.
S-a oprit şi a rămas nemişcat. L-am văzut îngenunchind şi pipăind cu degetele dâra de sânge pe care o lăsasem în urma mea. Şi-a dus un deget la buze. Mi-am imaginat că zâmbeşte.
- Sângerezi mult, Martin. Ai nevoie de un doctor. Ieşi şi te conduc la un dispensar.
Am păstrat tăcerea. Marcos s-a oprit în faţa unei mese şi a luat un obiect strălucitor care zăcea printre fâşiile de pânză. Erau nişte foarfeci mari de croitorie.
- Când pofteşti, Martin.
Am ascultat zgomotul făcut de tăişul foarfecelui care se deschidea şi se închidea în mâna lui. O
durere înţepătoare mi-a cuprins braţul şi mi-am muşcat buzele ca să nu gem. Marcos şi-a întors faţa spre locul unde mă aflam.
- Că tot veni vorba de sânge, o să-ţi facă plăcere să afli că am pus mâna pe târfuliţa dumitale, pe Isabella, şi că înainte să începem cu dumneata o să avem grijă de dânsa pe îndelete...
Am ridicat arma şi am ochit spre faţa lui. Strălucirea metalului m-a dat de gol. Marcos a sărit spre mine, răsturnând manechinele şi ocolind împuşcătura. I-am simţit greutatea trupului peste mine şi răsuflarea în faţă. Tăişul foarfecelui s-a închis cu putere la un centimetru de ochiul meu stâng. L-am pocnit cu fruntea peste faţă cu toată puterea pe care am putut s-o adun şi a căzut într-o parte. Am ridicat arma şi am îndreptat-o spre faţa lui. Cu buza crăpată în două, Marcos s-a ridicat şi mi-a înfruntat privirea.
- N-ai curaj, murmură el.
A pus mâna pe ţeavă şi mi-a zâmbit. Am apăsat pe trăgaci. Glonţul i-a zburat mâna, aruncându-i braţul înapoi de parcă ar fi fost izbit cu barosul. Marcos a căzut pe spate, pe pardoseală, ţinându-şi
încheietura mutilată şi fumegândă, în timp ce faţa lui presărată cu arsuri de praf de puşcă se schimonosea într-un rânjet de durere care urla fără glas. M-am ridicat şi l-am lăsat acolo, pierzându-şi sângele într-o băltoacă din propria lui urină.
21
Cu greu am izbutit să mă târăsc pe străduţele din Raval până la bulevardul Parallel, unde un şir de taxiuri se formase în faţa Teatrului ,,Apolo". M-am strecurat în primul în care am putut. Auzind portiera, şoferul s-a întors şi, când m-a văzut, a făcut o mutră prin care încerca să mă facă să renunţ.
Mi-am dat drumul pe bancheta din spate, ignorându-i protestele.
- Auziţi, nu cumva aveţi de gând să-mi muriţi acolo, în spate?
- Cu cât mai repede mă duci unde vreau să merg, cu atât mai repede scapi de mine.
Şoferul bălmăji o sudalmă şi porni motorul.
- Şi unde vreţi să mergeţi?
Nu ştiu, mi-am zis în sinea mea.
- Dă-i drumul şi o să-ţi zic mai încolo.
- Încotro să-i dau drumul?
- Spre Pedralbes.
Douăzeci de minute mai târziu, am zărit pe deal luminile de la Vila Helius. I le-am arătat şoferului, care abia aştepta să se descotorosească de mine. M-a lăsat în faţa vilei şi aproape că a uitat să-mi ia banii pentru cursă. M-am târât până la poartă şi am apăsat soneria. Mi-am dat drumul să cad pe trepte şi mi-am rezemat capul de zid. Am auzit paşi apropiindu-se şi, la un moment dat, mi s-a părut că uşa se deschide şi un glas pronunţă numele meu. Am simţit o mână pe frunte şi mi s-a părut că recunosc ochii lui Vidal.
- Iertaţi-mă, don Pedro, l-am implorat eu. N-aveam unde să mă duc...
L-am auzit ridicând glasul şi imediat am simţit cum mai multe mâini mă apucă de picioare şi de braţe şi mă saltă. Când am redeschis ochii, mă aflam în dormitorul lui don Pedro, întins chiar pe patul pe care acesta îl împărţise cu Cristina în cele numai două luni cât durase căsnicia lor. Am oftat. Vidal mă privea de lângă pat.
- Nu vorbi acum, zise el. Medicul e pe drum.
- Să nu-i credeţi, don Pedro, am gemut eu. Să nu-i credeţi.
Vidal încuviinţă, strângând din buze.
- Sigur că nu.
Don Pedro a luat o pătură şi m-a învelit cu ea.
- O să cobor să-l aştept pe doctor, zise el. Odihneşte-te. Îndată, am auzit paşi şi glasuri care pătrundeau în dormitor. Am simţit cum mi se scoteau hainele şi am izbutit să văd duzinile de tăieturi care îmi acopereau trupul ca o iederă sângerândă. Am simţit pensele scormonindu-mi rănile, scoţând cioburi de sticlă care luau după ele fâşii de piele şi de carne. Am simţit căldura dezinfectanţilor şi împunsăturile acului cu care medicul cosea rănile. Nu mai percepeam nici o durere, doar oboseală.
După ce m-au bandajat, cusut şi cârpit de parcă aş fi fost o păpuşă de paie ruptă, doctorul şi Vidal m-au acoperit şi mi-au rezemat capul de perna cea mai pufoasă şi mai moale pe care o cunoscusem în viaţa mea. Am deschis ochii şi am dat peste chipul medicului, un domn cu o alură aristocratică şi cu un zâmbet liniştitor. Avea în mână o seringă mică.
- Ai avut noroc, tinere, zise el în timp ce-mi înfigea acul în braţ.
- Ce-i asta? am murmurat eu.
Chipul lui Vidal apăru lângă cel al doctorului.
- Te va ajuta să te odihneşti.
Un nor de frig mi s-a răspândit prin braţ şi mi-a acoperit pieptul. Am căzut printr-un puţ de catifea neagră, în timp ce Vidal şi doctorul mă priveau de undeva, de sus. Lumea s-a închis treptat, până când din ea a mai rămas doar un strop de lumină, care s-a evaporat în mâinile mele. M-am scufundat în acea pace caldă, chimică şi infinită, din care n-aş mai fi vrut să ies niciodată.
Îmi amintesc o lume de ape negre, sub gheaţă. Lumina lunii ştergea bolta îngheţată de sus şi se descompunea în mii de fascicule prăfoase, ce se legănau în curentul care mă purta. Mantia albă în care era învelită se unduia încet, iar conturul trupului i se desluşea în lumină. Cristina îşi întindea mâna spre mine, iar eu mă luptam cu acel curent rece şi dens. Când mai rămăseseră doar câţiva milimetri între mâna mea şi a ei, un nor de beznă îşi desfăcea aripile în spatele ei şi o învăluia ca o explozie de cerneală. Tentacule de lumină neagră îi înconjurau braţele, gâtul şi faţa, trăgând-o cu putere spre beznă.
