- Unde-i Ricardo Salvador? E în mormântul lui Marlasca?
În cimitir?
Irene Sabino tăgădui. Un cuvânt mut i se contură pe buze: Jaco,
- Atunci unde-i Salvador?
- El ştie unde eşti dumneata. Te vede. Va veni după dumneata.
Mi s-a părut că începe să delireze. Strânsoarea mâinii ei a slăbit treptat.
- Eu îl iubeam, zise ea. Era un om cumsecade. Un om cumsecade. El l-a schimbat. Era un om cumsecade...
Un sunet de carne sfâşiată i s-a desprins de pe buze şi trupul i s-a încordat într-un spasm. Irene Sabino a murit cu ochii pironiţi în ochii mei, ducând cu ea pentru totdeauna secretul lui Diego Marlasca. Acum mai rămâneam doar eu.
I-am acoperit faţa cu un cearşaf şi am oftat. În pragul uşii, chiriaşul şi-a făcut semnul crucii. M-am uitat în jur, încercând să găsesc ceva care m-ar fi putut ajuta, un indiciu pentru următorul meu pas.
Irene Sabino îşi petrecuse ultimele zile într-o cămăruţă de vreo patru metri pe doi. Nu avea ferestre.
Patul de metal pe care acum zăcea trupul ei neînsufleţit, un dulap de partea cealaltă şi o măsuţă trasă
lângă perete alcătuiau tot mobilierul. O valiză se zărea de sub pat, lângă o oală de noapte şi o cutie pentru pălării. Pe masă era o farfurie cu firimituri de pâine, o cană cu apă şi un teanc de ceea ce păreau a fi nişte cărţi poştale, dar care de fapt erau icoane de sfinți şi ferpare de la înmormântări.
Învelită într-o pânză albă, era ceva ce semăna cu o carte. Am dezvelit-o şi m-am pomenit cu exemplarul din Paşii cerului pe care i-l dedicasem domnului Sempere. Compasiunea pe care mi-o trezise agonia femeii s-a evaporat instantaneu. Nenorocita aceea îl omorâse pe bunul meu prieten pentru a-i smulge cartea aceea nenorocită. Mi-am amintit atunci ce mi-a spus Sempere când i-am intrat pentru prima oară în librărie: că fiecare carte are un suflet, sufletul celui care a scris-o şi sufletele celor care au citit-o şi au visat-o. Sempere murise crezând în aceste cuvinte şi am înţeles că
Irene Sabino crezuse şi ea în ele, în felul ei.
Am dat paginile, recitind dedicaţia. Am găsit primul semn la pagina a şaptea. O linie maronie era mâzgălită peste cuvinte, desenând o stea cu şase colţuri identică cu cea pe care mi-o crestase pe piept cu tăişul unui cuţit, cu câteva săptămâni în urmă. Am înţeles că mâzgălitura era făcută cu sânge. Am răsfoit mai departe şi am dat peste noi desene. Nişte buze. O mână. Ochi. Sempere îşi jertfise viaţa pentru o vrajă de bâlci mizerabilă şi caraghioasă.
Am vârât cartea în buzunarul interior al paltonului şi am îngenuncheat lângă pat. Am scos valiza şi i-am golit conţinutul pe duşumea. Nu erau decât haine şi pantofi vechi. Am deschis cutia pentru pălării şi am găsit un toc din piele în care era briciul cu care Irene Sabino îmi făcuse semnele de pe piept. Dintr-odată, am observat o umbră care se întindea pe duşumea şi m-am întors brusc, ţintind cu revolverul. Chiriaşul cel deşirat m-a privit cu oarecare surprindere.
- Mi se pare că vă caută cineva, îmi zise el fără ocolişuri. Am ieşit pe culoar şi am plecat spre ieşire. M-am uitat pe scări şi am auzit paşii greoi urcând treptele. O faţă s-a profilat pe casa scării, uitându-se în sus şi am dat peste ochii sergentului Marcos, două etaje mai jos. S-a retras şi paşii au devenit mai iuţi. Nu era singur. Am închis uşa şi m-am rezemat de ea, încercând să gândesc.
Complicele meu mă privea, cu calm, dar în aşteptare.
- Există o altă ieşire în afară de asta? l-am întrebat. A tăgăduit.
- O ieşire spre acoperiş?
Mi-a arătat uşa pe care tocmai o închisesem. Trei secunde mai târziu, am simţit impactul trupurilor lui Marcos şi Castelo încercând să o dărâme. M-am tras la o parte, dând înapoi pe coridor, cu arma îndreptată spre uşă.
- Pentru orice eventualitate, eu mă duc în camera mea, zise chiriaşul. Mi-a făcut plăcere.
- Asemenea.
M-am uitat spre uşă, care se zgâlţâia puternic. Lemnul învechit din jurul balamalelor şi a clanţei a început să se crape. M-am dus spre fundul coridorului şi am deschis fereastra care dădea spre luminator. Un tunel vertical de aproximativ un metru pe un metru şi jumătate se adâncea în întuneric.
Marginea terasei de pe acoperiş se zărea la vreo trei metri deasupra ferestrei. De partea cealaltă a luminatorului era un burlan fixat de zid prin nişte inele mâncate de rugină. Umezeala supurantă picura în lacrimi negre pe suprafaţa lui. Zgomotul izbiturilor continua să bubuie în spatele meu. M-am întors şi am constatat că uşa era deja practic scoasă din ţâţâni. Am socotit că mai aveam doar câteva secunde. Neavând de ales, m-am urcat pe cadrul ferestrei şi am sărit.
Am reuşit să mă agăţ cu mâinile de burlan şi să pun un picior pe unul din inelele care-l fixau. Am ridicat mâna să mă apuc de partea de sub streaşină a burlanului, însă de cum am tras mai puternic am simţit cum tabla se desface sub mâinile mele şi cum un metru întreg cade prin golul luminatorului. A fost cât pe ce să cad şi eu odată cu el, însă m-am ţinut de bucata de metal înfiptă în zid care susţinea inelul. Burlanul pe care sperasem să mă pot căţăra pe terasă era acum prea departe de mine. Mai aveam doar două soluţii: să revin pe culoar, unde peste două secunde urmau să intre Marcos şi Castelo, sau să cobor prin acea gaură neagră. Am auzit uşa trântindu-se puternic de perete şi mi-am dat drumul să cad încetişor, ţinându-mă de burlan cum puteam şi zdrelindu-mi o bună parte din pielea mâinii stângi, în acest efort.. Izbutisem să cobor un metru şi jumătate, când am văzut siluetele celor doi poliţişti profilându-se în fasciculul de lumină pe care fereastra îl proiecta peste bezna luminatorului. Faţa lui Marcos a apărut prima. A zâmbit şi m-am întrebat dacă o să mă împuşte pe loc, fără prea multă ceremonie. Castelo şi-a făcut şi el apariţia.
- Rămâi aici. Eu mă duc la etajul de jos, îi ordonă Marcos. Castelo a încuviinţat fără să-şi ia ochii de la mine. Mă voiau viu, cel puţin pentru câteva ore. Am auzit paşii lui Marcos îndepărtându-se alergând. În câteva secunde, urma să-l văd apărând la fereastra aflată la cel mult un metru sub mine.
M-am uitat în jos şi am văzut că ferestrele de la etajul al doilea şi de la primul desenau porţiuni de lumină, însă cele de la etajul al treilea erau întunecate. Am coborât încet, până când am simţit că
piciorul mi se sprijinea pe următorul inel de susţinere. Am ajuns în dreptul ferestrei întunecate de la etajul al treilea, în fund zărindu-se culoarul pustiu, cu uşa la care bătea Marcos. La ora aceea, atelierul de confecţii se închisese şi nu mai era nimeni. Bătăile în uşă au încetat şi am înţeles că
Marcos coborâse la etajul al doilea. M-am uitat în sus şi am observat cum Castele mă privea în continuare, lingându-se pe buze ca un motan.
- Să nu cazi, că după ce-o să punem mâna pe tine o să ne distrăm, zise el.
Am auzit glasuri la etajul al doilea şi mi-am dat seama că, până la urmă, cineva i-a deschis lui Marcos. Fără să mai stau pe gânduri, m-am avântat cu toată puterea de care am fost în stare spre fereastra de la etajul al treilea. Am trecut prin geam, acoperindu-mi faţa şi mâinile cu mânecile paltonului şi am aterizat într-o mare de cioburi. M-am ridicat anevoie şi, în semiîntuneric, am zărit o pată de culoare închisă care mi se întindea pe braţul stâng. O aşchie de sticlă, ascuţită ca un pumnal, îmi ieşea de deasupra cotului. Am apucat-o cu mâna şi am tras de ea. Frigul a lăsat locul unei văpăi de durere, care m-a făcut să cad în genunchi pe dușumea. De acolo, am putut vedea cum Castelo începuse să coboare pe burlan şi mă privea din locul din care eu sărisem. Înainte să-mi fi putut scoate arma, a sărit spre fereastră. I-am văzut mâinile apucându-se de cadru şi, printr-un gest reflex, m-am izbit din răsputeri în cadrul ferestrei sparte, dându-mi drumul cu toată greutatea corpului. Am auzit cum oasele degetelor i se frâng cu un pocnet sec şi Castelo zbiară de durere. Am scos revolverul şi l-am îndreptat spre faţa lui, însă el începuse să simtă cum mâinile i se desprind de cadru. După o secundă de groază în priviri, a căzut prin luminator, trupul său izbindu-se de pereţi şi lăsând o dâră
de sânge peste petele de lumină filtrate de ferestrele de la etajele inferioare.
M-am târât pe culoar, către uşă. Rana de la braţ îmi zvâcnea puternic şi am băgat de seamă că mai aveam câteva tăieturi pe picioare. Am continuat să înaintez. De pe ambele părţi se deschideau, în semiîntuneric, camere ticsite cu maşini de cusut, bobine de aţă şi mese cu rulouri mari de pânză. Am ajuns la uşă şi am pus mâna pe clanţă. După o zecime de secundă, am simţit-o cum se roteşte sub degetele mele. I-am dat drumul. Marcos era de partea cealaltă, încercând să forţeze uşa. M-am retras
câţiva paşi. Un bubuit teribil a scuturat uşa şi o parte din clanţă a zburat, proiectată într-un nor de scântei şi fum albastru. Marcos urma să arunce în aer închizătoarea cu focuri de armă. M-am refugiat în prima cameră, plină cu siluete imobile cărora le lipseau braţele sau picioarele. Erau manechine de vitrină, înghesuite unele în altele. M-am strecurat printre torsurile care luceau în semiîntuneric. Am auzit o a doua împuşcătură. Uşa s-a deschis dintr-odată. Lumina de pe palier, gălbuie şi prinsă în norul de praf, a pătruns în apartament. Trupul lui Marcos a conturat un profil ţepos în fasciculul de lumină. Paşii lui greoi s-au apropiat pe coridor. L-am auzit împingând uşa. M-am lipit de perete, strângând revolverul în mâinile care îmi tremurau.
- Ieşi, Martin, zise Marcos calm, înaintând încet. N-o să-ti fac nici un rău. Am ordin de la Grandes să te duc la comisariat. L-am găsit pe omul acela, pe Marlasca. A mărturisit tot. Eşti curat. Să nu faci acum vreo prostie. Ieşi şi vorbim despre asta la secţie.
L-am văzut trecând prin dreptul pragului încăperii şi mergând mai departe.
- Martin, ascultă-mă. Grandes e pe drum. Putem lămuri totul şi nu-i nevoie să complicăm lucrurile şi mai mult.
Am armat percutorul revolverului. Paşii lui Marcos s-au oprit. O atingere uşoară peste pardoseală.
Era de partea cealaltă a peretelui. Ştia perfect că sunt în camera aceea şi că nu mai aveam altă soluţie decât să trec prin faţa lui. Încet-încet, i-am văzut silueta căpătând forma umbrelor de la intrare.
