- În mormântul lui Marlasca e îngropat cineva care nu-i el.
- Aşa spuneţi dumneavoastră. Dar, dacă vreţi să profanaţi un mormânt, înţelegeţi probabil că va trebui să-mi oferiți argumente mai solide. Însă dați-mi voie să continui cu recapitularea poveştii dumneavoastră.
Am înghiţit în sec.
- Profitând că mă aflam acolo, m-am dus până la plaja Bogatell, unde, pentru un real, am găsit zece oameni dispuşi să-mi dezvăluie grozavul secret al Vrăjitoarei din Somorrostro. Nu v-am spus asta azi-dimineaţă, când îmi istoriseaţi povestea dumneavoastră, ca să nu stric reprezentaţia, însă, de fapt, femeia care îşi spunea aşa a murit de ani de zile. Bătrâna pe care am văzut-o azi-dimineaţă nu-i mai sperie nici pe copii şi zace neputincioasă într-un scaun. Şi un amănunt care o să vă încânte: . e mută.
- Domnule inspector...
- Încă n-am terminat. N-o să-mi puteţi spune că nu îmi iau munca în serios. Aşa încât, de acolo, m-am dus la vila pe care mi-aţi descris-o, cea de lângă Parcul Giiell, care-i abandonată de cel puţin zece ani de zile şi în care, îmi pare rău să vă spun, nu existau nici fotografii, nici stampe, nimic altceva decât rahat de pisică. Ce părere aveţi?
Nu i-am răspuns.
- Spuneţi-mi, domnule Martin. Puneţi-vă în locul meu.
Ce-aţi fi făcut dacă v-aţi fi găsit într-o asemenea conjunctură?
- Aş fi abandonat, presupun.
- Exact. Însă eu nu sunt dumneavoastră şi, ca un idiot, după acest periplu atât de profitabil, am hotărât să vă urmez sfatul şi s-o caut pe temuta Irene Sabino.
- Aţi găsit-o?
- Aveţi un pic de încredere în forţele de ordine, domnule Martin. Bineînţeles că am găsit-o.
Prăpădindu-se de plictiseală într-o pensiune mizerabilă din Raval, unde locuieşte de ani de zile.
- Aţi vorbit cu ea? Grandes încuviinţă.
- Pe îndelete.
- Şi...?
- Nu are nici cea mai vagă idee despre cine sunteţi dumneavoastră.
- Aşa v-a zis?
- Printre alte lucruri.
- Care lucruri?
- Mi-a povestit că l-a cunoscut pe Diego Marlasca la o şedinţă organizată de Roures într-un apartament din strada Elisabeta, unde se aduna asociaţia spiritistă ,,El Porvenir", în anul 1903. Mi-a povestit că a dat peste un om care s-a refugiat în braţele ei, distrus fiindcă îşi pierduse fiul şi prins în capcana unei căsnicii fără sens. Mi-a povestit că Marlasca era un om amabil, dar dereglat, care credea că ceva a intrat în el si era convins că va muri curând. Mi-a povestit că, înainte de a muri, a lăsat un fond de capital pentru ca ea şi bărbatul pe care l-a părăsit ca să plece cu Marlasca, Juan Corbera, alias Jaco, să poată primi ceva în lipsa lui. Mi-a povestit că Marlasca şi-a pus capăt zilelor fiindcă nu putea suporta durerea care îl măcina. Mi-a povestit că ea şi Juan Corbera au trăit din acea pomană a lui Marlasca până când fondul s-a isprăvit şi că omul pe care dumneavoastră îl numiţi Jaco a părăsit-o la scurt timp după aceea şi, după cum a aflat ea, a murit singur şi alcoolic, în timp ce lucra ca paznic de noapte la Casaramona, la fabrică. Mi-a povestit că, într-adevăr, l-a dus pe Marlasca s-o vadă pe femeia aceea căreia i se spunea Vrăjitoarea din Somorrostro, fiindcă a crezut că aceasta îl va consola şi îl va face să creadă că se va întâlni cu feciorul său pe lumea de dincolo... Doriţi să spun mai departe?
Mi-am descheiat cămaşa şi i-am arătat tăieturile pe care Irene Sabino mi le crestase pe piept în noaptea când ea şi Marlasca m-au atacat în cimitirul San Gervasio.
- O stea cu şase colţuri. Nu mă faceţi să râd, domnule Martin. Tăieturile astea vi le puteaţi face şi singur. Ele nu înseamnă nimic. Irene Sabino nu-i decât o biată femeie care îşi câştigă existenţa muncind într-o spălătorie din strada Cadena, nu una care face farmece.
- Şi ce-aţi aflat de Ricardo Salvador?
- Ricardo Salvador a fost dat afară din poliţie în 1906, după ce şi-a petrecut doi ani tot răscolind cazul morţii lui Diego Marlasca, în timp ce avea o relaţie ilicită cu văduva răposatului. Ultimul lucru care se ştie despre el e că se hotărâse să plece cu vaporul în America, unde să înceapă o viaţă nouă.
Nu m-am putut abţine să nu izbucnesc în râs văzând enormitatea acestei păcăleli.
- Nu vă daţi seama, domnule inspector? Nu vă daţi seama că tocmai cădeţi în aceeaşi capcană pe care mi-a întins-o Marlasca?
Grandes mă privea cu milă.
- Cel care nu-şi dă seama ce se petrece sunteţi dumneavoastră, domnule Martin. Timpul trece şi, în loc să-mi spuneţi ce s-a întâmplat cu Cristina Sagnier, vă încăpăţânaţi să mă convingeţi de o poveste care parcă-i ieşită din Oraşul blestemaţilor. Aici există o singură capcană: aceea pe care dumneavoastră v-aţi întins-o singur. Iar fiecare minut care trece fără să-mi spuneţi adevărul mă
împiedică tot mai mult să vă pot scoate de aici.
Grandes îşi trecu mâna de două ori prin faţa ochilor mei, ca şi când ar fi vrut să se asigure că încă
mai vedeam.
- Nu? Nimic? Cum doriţi. Daţi-mi voie să termin de povestit ce mi-a mai oferit ziua de azi. După
vizita la Irene Sabino, la drept vorbind, mă cam săturasem, şi m-am întors un pic la secţie, unde încă
am mai găsit timp şi dispoziţie să sun la cartierul Gărzii Civile din Puigcerda. De acolo mi s-a confirmat că aţi fost văzut ieşind din camerele unde era internată Cristina Sagnier în noaptea când ea a dispărut, că n-aţi mai revenit la hotel ca să vă luaţi bagajele şi că medicul-şef al sanatoriului le-a spus că aţi retezat curelele de piele care ţineau pacienta imobilizată. Atunci l-am sunat pe un vechi prieten al dumneavoastră, Pedro Vidal, care a avut amabilitatea să vină până la secţie. Bietul om era distrus. Mi-a spus că ultima dată când v-aţi văzut, l-aţi lovit. E adevărat?
Am încuviinţat.
- Să ştiţi că nu vă poartă pică. De fapt, a încercat aproape să mă convingă să vă dau drumul. Spune că toate trebuie să aibă o explicaţie. Că aţi avut o viaţă grea. Că v-aţi pierdut tatăl din vina lui. Că el se simte responsabil. Că singurul lucru pe care-l vrea e să-şi recupereze soţia şi că n-are nici o intenţie să treacă la represalii împotriva dumneavoastră.
- I-aţi povestit toate astea lui Vidal?
- N-am avut încotro.
