Când am ajuns la casa cu turn, se crăpa de ziuă. Broasca uşii dinspre stradă era spartă. Am împins uşa cu mâna şi am intrat în hol. Mecanismul încuietorii de cealaltă parte a uşii fumega şi emana un miros intens. Acid. Am urcat scările încet, convins că o să-l găsesc pe Marlasca aşteptându-mă în întunericul de pe palier sau că, dacă mă întorc, îl voi găsi acolo, zâmbind, în spatele meu. Când am început să urc ultima porţiune de trepte am băgat de seamă că gaura cheii purta şi ea urme de acid.
Am vârât cheia în broască şi a trebuit să forţez aproape două minute ca să deblochez încuietoarea, care rămăsese mutilată, dar care se vede treaba că nu cedase. Am scos cheia roasă de acea substanţă
şi am deschis uşa împingând-o. Am lăsat-o deschisă în spatele meu şi am intrat pe coridor, fără să-mi scot paltonul. Am scos revolverul din buzunar şi am deschis tamburul. L-am golit de tuburile cartuşelor pe care le trăsesem şi le-am înlocuit cu gloanţe noi, aşa cum îl văzusem făcând pe tata de atâtea ori când se întorcea acasă în zori.
- Salvador! am strigat.
Ecoul glasului meu s-a împrăştiat prin casă. Am tras percutorul. Am continuat să înaintez pe coridor până când am ajuns la camera din fund. Uşa era întredeschisă.
- Salvador! am strigat din nou.
Am îndreptat arma spre uşă şi am deschis-o cu un şut.
Înăuntru nu era nici urmă de Marlasca, doar mormanul de cutii şi vechituri stivuite lângă perete.
Am simţit din nou mirosul acela care părea să se strecoare prin ziduri. M-am apropiat de dulapul care acoperea peretele din fund şi am deschis uşile larg. Am dat la o parte hainele vechi care atârnau de umeraşe. Curentul rece şi umed care ţâşnea din gaura aceea din perete îmi mângâie faţa. Orice va fi ascuns Marlasca în acea casă, lucrul respectiv se afla dincolo de acel zid.
Am vârât arma în buzunarul paltonului, pe care mi l-am scos. Am căutat capătul dulapului şi am băgat mâna prin spaţiul îngust dintre perete şi mobilă. Am izbutit să înşfac partea din spate şi am tras cu putere. Cu primul efort, am câştigat vreo doi centimetri, de unde am putut apuca mai bine şi am tras din nou. Dulapul a cedat aproape o palmă. Am continuat să împing capătul spre în afară, până
când peretele din spatele dulapului a rămas la vedere şi am avut loc să mă strecor. Odată ajuns în spate, am împins cu umărul şi l-am mutat complet, lipindu-l de peretele alăturat. M-am oprit să-mi recapăt răsuflarea şi am cercetat peretele. Era văruit în ocru, diferit de restul camerei. Sub stratul de var se întrezărea un fel de mortar argilos, nefinisat. Am bătut în el cu dosul degetelor. Ecoul nu lăsa loc de îndoială. Nu era un perete de susţinere. Exista ceva de partea cealaltă. Mi-am lipit capul de perete şi am ascultat. Atunci am auzit un zgomot. Paşi pe coridor, apropiindu-se... M-am retras încet şi am întins mâna spre paltonul pe care îl lăsasem pe un scaun, ca să iau revolverul. O umbră se întinse în faţa pragului. Mi-am ţinut răsuflarea. Silueta s-a ivit încet, privind înăuntru.
- Domnule inspector... am murmurat.
Victor Grandes îmi zâmbi cu răceală. Mi-am imaginat că mă tot aşteptau de câteva ore, ascunşi în dreptul vreunei uşi din stradă.
- Sunteţi în renovare, domnule Martin?
- Fac ordine.
Inspectorul privi maldărul de haine şi sertare împrăştiate pe jos şi dulapul dislocat şi se limită să
clatine din cap afirmativ.
- I-am rugat pe Marcos şi Castelo să aştepte jos. Mă pregăteam să sun, dar aţi lăsat uşa deschisă şi mi-am permis să intru. Mi-am zis: asta înseamnă că prietenul Martin mă aşteaptă.
- Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule inspector?
- Să veniţi cu mine la comisariat, dacă sunteţi drăguţ.
- Sunt arestat?
- Mă tem că da. Veniţi de bunăvoie sau o să trebuiască s-o facem cu forţa?
- Nu, l-am asigurat.
- Vă mulţumesc.
- Pot să-mi iau paltonul? l-am întrebat.
Grandes mă privi în ochi o clipă. Apoi mi-a luat paltonul şi m-a ajutat să-l îmbrac. Am simţit pe picior greutatea revolverului. Calm, m-am încheiat la nasturi. Înainte de a ieşi din cameră, inspectorul aruncă o ultimă privire spre peretele care rămăsese descoperit. Apoi îmi făcu semn să ies pe culoar. Marcos şi Castelo urcaseră până pe palier şi aşteptau, cu un zâmbet triumfător. Când am ajuns la capătul culoarului, m-am oprit o clipă, ca să mă uit spre interiorul casei, care parcă se replia într-un puţ de întuneric. M-am întrebat dacă o voi mai vedea vreodată. Castelo scoase nişte cătuşe, dar Grandes făcu un gest de negare.
- Nu va fi necesar, nu-i aşa, domnule Martin?
Am făcut semn că nu. Grandes lăsă uşa întredeschisă şi mă împinse uşor, dar ferm, spre scară.
18
De astă dată n-au mai existat efecte dramatice şi decoruri realist-naturaliste, nici ecouri de carcere umede şi întunecate. Sala era spaţioasă, luminoasă şi avea tavanul înalt. M-a dus cu gândul la sala de clasă a unei şcoli religioase pentru bogătaşi, cu tot cu crucifixul din faţă. Era amplasată la parterul Comisariatului, cu ferestre largi ce ofereau priveliştea oamenilor şi tramvaielor care îşi începuseră
deja defilarea matinală pe Via Layetana. În mijlocul încăperii erau aşezate două scaune şi o masă de metal care, abandonate într-un spaţiu gol atât de mare, păreau minuscule. Grandes m-a condus până la masă şi le-a ordonat lui Marcos şi Castelo să ne lase singuri. Cei doi poliţişti au executat ordinul fără
să se grăbească. Mânia pe care o respirau se putea adulmeca în aer. Grandes a aşteptat până când au ieşit şi apoi s-a destins.
- Credeam că o să mă aruncaţi la lei, i-am zis.
- Luați loc.
M-am supus. Dacă n-ar fi fost privirile lui Marcos şi Castelo, când s-au retras, ori uşa de metal şi gratiile groase de partea cealaltă a geamurilor, nu s-ar fi zis că situația mea era gravă. În cele din urmă, m-au convins termosul cu cafea fierbinte şi pachetul de ţigări pe care Grandes le-a lăsat pe masă, dar mai cu seamă zâmbetul său senin şi binevoitor. Sigur pe el. De astă dată inspectorul nu glumea.
S-a aşezat în faţa mea şi a deschis un dosar, din care a scos nişte fotografii pe care s-a apucat să le aşeze pe masă, una lângă alta. În prima apărea avocatul Valera, în fotoliul din salonul lui. Lângă el era o imagine cu cadavrul văduvei Marlasca, sau ce mai rămăsese din el, la scurt timp după ce a fost scos de pe fundul piscinei, din casa ei de pe şoseaua Vallvidrera. O a treia fotografie înfăţişa un omuleţ cu beregata sfârtecată, care semăna cu Damian Roures. A patra imagine era cu Cristina Sagnier şi mi-am dat seama că poza fusese făcută în ziua nunţii ei cu Pedro Vidal. Ultimele două erau nişte portrete realizate în studio ale foştilor mei editori, Barrido şi Escobillas. După ce a aliniat cu grijă cele şase fotografii, Grandes mi-a adresat o privire impenetrabilă şi a lăsat să se scurgă două
minute de tăcere, studiindu-mi reacţia în faţa pozelor, sau absenţa acestei reacţii. Apoi, cu un calm infinit, a turnat două ceşti de cafea şi a împins una spre mine.
- Mai întâi, aş dori să vă ofer ocazia să-mi povestiţi dumneavoastră totul, domnule Martin. În felul dumneavoastră şi fără nici o grabă, zise el în cele din urmă.
- Nu va folosi la nimic, i-am replicat eu. Nu va schimba nimic.
- Preferaţi să vă pun faţă în faţă cu alţi posibili implicaţi? Cu ajutoarea dumneavoastră, de pildă?
