spre uşă.
- Aici e, zise el.
Am aruncat o ultimă privire spre cer. Luna se ascundea din nou printre nori şi un văl de beznă
înainta dinspre mare.
Am intrat.
16
Avea chipul zugrăvit cu amintiri şi o privire care ar fi putut să aibă, la fel de bine, zece sau o sută
de ani. Şedea lângă un foc mic şi contempla dansul flăcărilor, fascinată ca un copil. Părul îi era cenuşiu şi legat într-o coadă. Avea talia zveltă şi austeră şi gesticula scurt şi fără grabă. Era îmbrăcată în alb şi purta un batic de mătase legat în jurul gâtului. Mi-a zâmbit călduros şi mi-a oferit un scaun lângă dânsa. M-am aşezat. Am rămas în tăcere două minute, ascultând trosnetul jarului şi vuietul mareei. În prezenţa ei, timpul parcă se oprise, iar zorul care mă purtase până la uşa ei, în mod ciudat, se risipise. Încetul cu încetul, suflul focului mi-a pătruns în oase, iar frigul s-a topit la adăpostul companiei sale. Abia atunci şi-a desprins ochii de foc şi, luându-mi mâna, a deschis gura.
- Mama a trăit în casa asta timp de patruzeci şi cinci de ani, zise ea. Pe atunci nu era o casă, ci o biată colibă făcută din trestii şi din resturi aduse de maree. Chiar şi după ce şi-a făurit o reputaţie şi a avut posibilitatea să plece din locul ăsta, a refuzat s-o facă. Mereu spunea că, în ziua când va părăsi Somorrostro, va muri. Aici s-a născut, cu oamenii de pe plajă, şi aici a rămas până în ultima zi.
Despre ea s-au spus multe. Mulţi au vorbit despre ea şi puţini au cunoscut-o cu adevărat. Mulţi se temeau de ea şi o urau. Chiar şi după ce a murit. Vă spun toate astea fiindcă mi se pare corect să ştiţi că nu sunt cea pe care o căutaţi. Cea pe care o căutaţi, sau credeţi că o căutaţi, cea pe care mulţi o numeau Vrăjitoarea din Somorrostro, era maică-mea.
Am privit-o nedumerit.
- Când...?
- Mama a murit în 1905, zise ea. A fost ucisă la câţiva paşi de aici, pe ţărm, cu o lovitură de cuţit la beregată.
- Îmi pare rău. Credeam că...
- Multă lume crede asta. Dorinţa de a crede e mai puternică şi decât moartea.
- Cine a omorât-o?
- Ştiţi cine.
Am răspuns după câteva secunde.
- Diego Marlasca...
Încuviinţă.
- De ce?
- Ca s-o facă să tacă. Ca să-şi ascundă urma.
- Nu înţeleg. Mama dumitale l-a ajutat... El însuşi i-a dat o sumă mare de bani pentru ajutorul oferit.
- Tocmai de asta a vrut s-o omoare, ca să-şi ia secretul cu dânsa în mormânt.
Mă privi cu un zâmbet uşor, ca şi când nedumerirea mea o amuza şi totodată îi inspira milă.
- Mama era o femeie obişnuită, domnule Martin. A crescut în mizerie şi singura ei putere era voinţa de a supravieţui.
N-a învăţat niciodată să citească şi să scrie, dar ştia să vadă înlăuntrul oamenilor. Simţea ce simt, ce ascund şi ce-şi doresc ei. Citea în privirile lor, în gesturile, în glasul lor, în felul cum umblă şi cum
gesticulează. Ştia ce urmează să spună şi să facă cineva înainte ca respectivul să-şi dea seama. De aceea, mulți îi spuneau vrăjitoare, fiindcă era în stare să vadă în ei ceea ce ei înşişi refuzau să vadă.
Îşi câştiga existenţa vânzând poţiuni de dragoste şi farmece pe care le prepara cu apă de pe riera, cu ierburi şi cu câte un pic de zahăr. Ajuta sufletele pierdute să creadă în ceea ce-şi doreau ele să
creadă. Când numele ei a început să devină popular, multă lume din înalta societate a început s-o viziteze şi să-i ceară favorurile. Bogaţii voiau să fie şi mai bogaţi. Cei puternici voiau mai multă
putere. Meschinii voiau să se simtă sfinţi, iar sfinţii voiau să fie pedepsiţi pentru păcate pe care regretau că n-au avut curajul să le săvârşească. Mama îi asculta pe toţi şi le accepta bănuţii. Cu banii ăştia ne-a trimis, pe mine şi pe fraţii mei, să învăţăm la şcolile la care se duceau odraslele clienţilor ei. Ne-a cumpărat alt nume şi altă viaţă, departe de locul ăsta. Mama era un om cumsecade, domnule Martin. Nu vă lăsaţi păcălit. N-a profitat niciodată de nimeni, n-a făcut pe nimeni să creadă mai mult decât avea nevoie să creadă. Viaţa a învăţat-o că noi, oamenii, trăim din minciuni mari şi mici, la fel cum trăim cu aer. Spunea că dacă am fi în stare să vedem fără ocolișuri cum e lumea şi cum suntem noi înşine măcar o singură zi, din zori şi până seara, atunci ne-am lua viaţa sau ne-am pierde minţile.
- Dar...
- Dacă aţi venit aici după magie, îmi pare rău că vă dezamăgesc. Mama mi-a explicat că nu există
magie, că pe lume nu există alt rău sau alt bine în afară de cel pe care ni-l imaginăm noi, din lăcomie sau din naivitate. Uneori, chiar şi din nebunie.
- Nu asta i-a zis lui Diego Marlasca atunci când i-a luat banii, am obiectat eu. Cu şapte mii de pesetas, pe vremea aia, se puteau cumpăra ceva ani de renume şi şcoli bune.
- Diego Marlasca avea nevoie să creadă. Mama l-a ajutat s-o facă. Asta a fost tot.
- Să creadă în ce?
- În propria lui mântuire. Era convins că s-a trădat pe sine însuşi şi pe cei care îl iubeau. Credea că şi-a canalizat viaţa pe un drum al ticăloşiei şi al minciunii. Mama s-a gândit că, în privinţa asta, nu se deosebea de majoritatea oamenilor care, la un moment dat al vieţii lor, se opresc să se privească
în oglindă. Numai jivinele meschine se simt întotdeauna virtuoase şi se uită de sus la restul lumii.
Însă Diego Marlasca era un om cu conştiinţă şi nu era mulţumit de ceea ce vedea. De aceea a apelat la mama. Fiindcă şi-a pierdut speranţa şi, probabil, uzul raţiunii.
