Am recitit paragraful de mai multe ori, încercând să-i surprind vreun sens. Cunoşteam pasajul acela din anii petrecuţi în redacţia ziarului La Voz de la Industria. Era o străduţă mizerabilă, ascunsă
printre zidurile cimitirului din Pueblo Nuevo, unde se îngrămădeau ateliere de lespezi şi sculpturi funerare şi care se sfârşea într-una din acele străduţe numite riera ce traversau plaja Bogatell şi Somorrostro, acel orăşel de cocioabe care se întindea până la mare. Dintr-un motiv sau altul, Marlasca lăsase instrucţiuni să se plătească o sumă considerabilă către unul din acele ateliere.
Pe pagina aceleiaşi zile apărea o altă însemnare legată de Marlasca, indicând începutul plăţilor către Jaco şi Irene Sabino.
Transfer bancar din fondul D.M. către contul Banco Hispano Colonial (filiala strada Fernando) nr.
008965-2564-1. Juan Corbera - Maria Antonia Sanahuja. Prima tranşă lunară de 7000 pesetas. De stabilit programarea plăţilor.
Am răsfoit mai departe. Majoritatea însemnărilor erau despre cheltuieli şi operaţiuni minore legate de birou. A trebuit să parcurg multe alte pagini, ticsite cu adnotări criptice, ca să mai găsesc una în care era pomenit Marlasca. Era vorba tot de o plată în numerar, efectuată prin intermediul aceluiaşi Marcel, probabil unul din stagiarii de la birou.
Aviz de plată (379-a/29-12-04), 15.000 pesetas, către contul fond D.M. Predarea prin Marcel.
Plaja Bogatell, lângă trecerea la nivel. Ora 9. Persoana de contact se va identifica.
Vrăjitoarea din Somorrostro, mi-am zis. După ce a murit, Diego Marlasca a împărţit importante sume de bani prin intermediul asociatului său. Acest fapt contrazicea bănuiala lui Salvador cum că
Jaco ar fi fugit cu banii. Marlasca ordonase plăţile personal şi lăsase banii într-un fond tutelat de biroul de avocatură. Celelalte două plăti lăsau să se înţeleagă că, la scurt timp înainte să moară, Marlasca avusese de-a face cu un atelier de sculpturi funerare şi cu un personaj dubios din Somorrostro, legături care s-au tradus prin transferarea unei mari sume de bani. Am închis caietul mai nedumerit ca oricând.
Mă pregăteam să părăsesc locul acela când, întorcându-mă, am băgat de seamă că unul din pereţii salonului de lectură era acoperit cu portrete frumos înrămate, pe o pânză de catifea grena. M-am apropiat şi am recunoscut faţa severă şi impunătoare a patriarhului Valera, al cărui portret în ulei domina în continuare camera de lucru a fiului său. În majoritatea imaginilor, avocatul apărea în compania unei serii de persoane marcante şi patricieni ai oraşului, în ceea ce păreau a fi diverse prilejuri sociale şi evenimente civice. Era de ajuns să parcurgi o duzină din acele portrete şi să
identifici lista de personaje care pozau zâmbitoare lângă bătrânul avocat, ca să constaţi că biroul lui Valera, Marlasca şi Sentis era un organ vital pentru funcţionarea Barcelonei. Fiul lui Valera, mult mai tânăr, însă perfect recognoscibil, apărea şi el în câteva imagini, mereu în planul doi, mereu cu
privirea îngropată în umbra patriarhului.
Am simţit înainte să-l văd. În portret apăreau Valera tatăl şi fiul. Poza era făcută la poarta de pe Diagonal 442, în faţa biroului. Lângă ei apărea un domn înalt şi distins. Faţa lui apărea şi ea în multe din celelalte fotografii din colecţie, întotdeauna împreună cu Valera.. Diego Marlasca. M-am concentrat asupra acelei priviri tulburi, asupra acelui chip ascuţit şi senin care mă contempla din acel instantaneu surprins cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Ca şi patronul, nu îmbătrânise nici măcar o zi. Am zâmbit amar când am înţeles cât am fost de naiv. Faţa respectivă nu era cea din poza pe care mi-o dăduse prietenul meu, fostul poliţist.
Omul pe care-l cunoşteam ca fiind Ricardo Salvador nu era altul decât Diego Marlasca.
15
Scara era cufundată în întuneric când am părăsit palatul familiei Valera. Am traversat holul şi, când am deschis poarta, felinarele din stradă au proiectat spre interior un dreptunghi de lumină albastră, la capătul căruia m-am pomenit cu privirea portarului. M-am îndepărtat cu paşi repezi spre strada Trafalgar, de unde pleca tramvaiul de noapte care te lăsa la porţile cimitirului din Pueblo Nuevo, acelaşi pe care, în atâtea nopţi, îl luasem împreună cu tatăl meu, atunci când îl însoţeam în tura sa de paznic al ziarului La Voz de la Industria.
În tramvai nu erau decât câţiva pasageri şi m-am aşezat în faţă. Pe măsură ce ne apropiam de Pueblo Nuevo, tramvaiul s-a adâncit într-o urzeală de străzi tenebroase, pline de bălţi mari, acoperite de aburi. Abia dacă exista iluminat public şi luminile tramvaiului dezvăluiau împrejurimile aidoma unei torte într-un tunel. În cele din urmă am zărit porţile cimitirului şi profilul de cruci şi sculpturi decupat pe zarea fără fund, de fabrici şi coşuri de fum, care injectau bolta cerului cu roşu şi negru. O
haită de câini înfometaţi dădeau târcoale pe sub cei doi îngeri care vegheau incinta. Pentru o clipă, au rămas nemişcaţi, uitându-se la farurile tramvaiului, cu ochii aprinşi, ca ai unor şacali, după care s-au făcut nevăzuţi în beznă.
Am coborât din tramvaiul care încă nu staţionase şi am început să ocolesc zidurile cimitirului.
Tramvaiul s-a îndepărtat ca o corabie în ceaţă şi am grăbit pasul. Puteam auzi şi simţi mirosul câinilor care mă urmăreau prin întuneric. Când am ajuns la partea din spate a cimitirului, m-am oprit la colţul străduţei şi am aruncat o piatră spre ei, la nimereală. Am auzit un chelălăit ascuţit şi paşi repezi îndepărtându-se în noapte. Am apucat-o pe străduţă, un fel de pasaj prins între zid şi şirul de ateliere de sculpturi funerare îngrămădite unul după altul. Firma de la "Sanabre şi Fiii" se legăna în lumina gălbuie: şi prăfoasă proiectată de un felinar la vreo treizeci de metri de locul acela. M-am apropiat de poartă, un fel de grilaj asigurat cu lanţuri şi un lacăt ruginit. L-am spulberat cu un foc de armă.
Vântul care sufla dinspre capătul străduţei, impregnat cu salpetru din marea aflată la doar o sută de metri, a dus cu el ecoul focului de armă. Am deschis grilajul şi am intrat în atelierul "Sanabre şi Fiii".
Am dat la o parte perdeaua de pânză întunecată care masca interiorul şi am lăsat lumina felinarului să
pătrundă la intrare. Mai încolo se deschidea un naos adânc şi îngust, populat cu figuri din marmură
congelate în întuneric, cu chipuri sculptate pe jumătate. Am făcut câţiva paşi printre fecioare şi madone care ţineau în brațe prunci, doamne albe cu trandafiri de marmura în mână ridicându-şi privirile spre cer şi blocuri de piatră în care începeau să se contureze priviri. În aer se putea simţi mirosul pulberii de piatră. Nu era nimeni acolo, cu excepţia acelor efigii fără nume. Mă pregăteam să
mă întorc, când l-am văzut. Mâna i se zărea de după profilul unui panou cu figuri religioase acoperit cu o pânză, din fundul atelierului. M-am apropiat încet şi silueta lui mi s-a dezvăluit, centimetru cu centimetru. M-am oprit în faţă şi am contemplat acel înger mare de lumină, acelaşi pe care patronul îi purtase la rever şi pe care îl găsisem pe fundul cufărului din camera de lucru. Figura măsura probabil doi metri şi jumătate, iar când i-am contemplat chipul i-am recunoscut trăsăturile şi mai cu seamă
zâmbetul. Sub el era o placă funerară. Gravată în piatră, se putea citi o inscripţie.
David Martin 1900-1930
Am zâmbit. Dacă trebuia să-i recunosc ceva bunului meu prieten Diego Marlasca, acel ceva era
simţul umorului şi plăcerea de a face surprize. Mi-am zis că nu trebuia să mă mire dacă, în zelul lui, o luase înaintea faptelor şi îmi pregătise un rămas-bun îndurerat. Am îngenuncheat în faţa plăcii şi mi-am mângâiat numele. Nişte paşi uşori şi măsuraţi se auzeau în spatele meu. M-am întors şi am descoperit o faţă cunoscută. Copilul purta acelaşi costum ca atunci când mă urmărise, cu câteva săptămâni în urmă, pe Paseo del Born.
- Doamna vă primeşte acum, zise el.
Am încuviinţat şi m-am ridicat în picioare. Copilul mi-a întins mâna şi i-am luat-o.
- Nu vă fie frică, îmi zise el conducându-mă spre ieşire.
- Nu mi-e frică, am murmurat.
Copilul m-a însoţit până la capătul străduţei. De acolo se putea zări linia plajei, care rămânea ascunsă după un şir de magazii în ruină şi rămăşiţele unui tren de marfă abandonat pe o linie moartă, acoperită de buruieni. Vagoanele erau roase de rugină, iar din locomotivă mai rămăsese doar un schelet de cazane şi bare aşteptând casarea.
Pe cer, luna s-a ivit prin crăpăturile unei bolţi de nori plumburii. În largul mării se zăreau câteva cargouri îngropate între valuri şi, în dreptul plajei Bogatell, un osuar de vechi coci ale unor nave de pescuit şi de cabotaj azvârlite de furtună şi eşuate în nisip. De partea cealaltă, ca o pătură de zgură
întinsă în spatele fortăreţei de ceaţă industrială, se întindea tabăra de barăci de la Somorrostro.
Valurile se spărgeau la câţiva metri de prima linie de colibe din trestie şi lemn. Dâre de fum alb şerpuiau printre acoperişurile acelui sat mizerabil, care creştea între oraş şi mare, ca o infinită
groapă de gunoi umană. Duhoarea de resturi menajere arse plutea în aer. Am pătruns amândoi pe străzile acelui oraş uitat, nişte pasaje croite printre structuri înjghebate din cărămizi furate, lut şi bârne aduse de maree. Copilul m-a condus spre interior, neţinând seama de privirile neîncrezătoare ale oamenilor din partea locului. Zilieri fără ocupaţie, ţigani alungaţi din alte tabere similare de pe coastele muntelui Montjuic sau din faţa gropilor comune din cimitirul Can Tunis,. copii şi bătrâni izgoniţi din casele lor. Toţi mă observau cu suspiciune. Pe unde treceam, femei de o vârstă imprecisă
încălzeau la foc apă sau mâncare, în recipiente din alamă, în faţa barăcilor. Ne-am oprit dinaintea unei structuri alburii, în uşa căreia era o fetiţă cu o faţă îmbătrânită, care şchiopăta de un picior ros de poliomielită şi târa o găleată în care se agita ceva cenuşiu şi vâscos. Anghile. Copilul îmi arătă
