- A zis Marlasca ce-a făcut?
- A zis că şi-a încredinţat sufletul unei umbre.
- Unei umbre?
- Astea au fost cuvintele lui. O umbră care. îl urmărea, care avea chipul, înfăţişarea şi glasul lui.
- Asta ce însemna?
- Vina şi remuşcarea nu au un înţeles. Sunt sentimente şi emoţii, nu idei.
Mi-am adus aminte că nici patronul n-ar fi putut explica mai lămurit.
- Şi ce putea face mama dumitale pentru el? am întrebat.
- Nimic altceva decât să-l consoleze şi să-l ajute să-şi găsească un pic de împăcare. Diego Marlasca credea în magie şi din pricina asta mama s-a gândit că trebuie să-l convingă că drumul lui către mântuire trece prin ea. I-a vorbit despre o vrajă veche, despre o legendă a pescarilor pe care o auzise în copilărie, printre colibele de pe plajă. Când un om îşi pierdea direcţia în viaţă şi simţea că
moartea a pus preţ pe sufletul lui, legenda spunea că, dacă se găsea un suflet curat care voia să se
jertfească pentru el, atunci şi-ar fi ascuns, cu acesta, inima lui neagră, iar moartea, oarbă, avea să-l ocolească.
- Un suflet curat?
- Fără păcat.
- Şi cum se făcea una ca asta?
- Cu durere, fireşte.
- Ce fel de durere?
- O jertfă de sânge. Un suflet în schimbul celuilalt.
Moarte în schimbul vieții.
A urmat o tăcere îndelungată. Vuietul mării pe ţărm şi vântul printre colibe.
- Irene şi-ar fi smuls ochii din orbite şi inima din piept pentru Marlasca. El era singura ei raţiune de a trăi. Îl iubea orbeşte şi, asemenea lui, credea că singura lui mântuire era în magie. La început a vrut să-şi ia viaţa şi să o ofere ca jertfă, însă mama a convins-o să renunţe. I-a spus ceea ce ea ştia deja, că sufletul ei nu era fără păcat şi că jertfa ei ar fi fost zadarnică. I-a spus asta ca s-o salveze. Ca să-i salveze pe amândoi.
- De cine?
- De ei înşişi.
- Dar a făcut o greşeală...
- Nici mama nu putea să le vadă pe toate.
- Ce anume a făcut Marlasca?
- Mama n-a vrut să-mi spună niciodată, nu voia ca eu sau fraţii mei să fim implicaţi. Ne-a trimis pe toţi departe şi ne-a separat în diferite internate, ca să uităm de unde veneam şi cine eram. Spunea că, acum, noi eram cei blestemaţi. A murit la scurt timp, singură. Noi n-am aflat decât mult după aceea.
Când i-au găsit trupul neînsufleţit, nimeni n-a îndrăznit să-l atingă şi l-au lăsat să-l ia marea. Nimeni nu îndrăznea să vorbească despre moartea ei. Dar eu ştiam cine a omorât-o şi de ce. Iar astăzi încă
mai cred că mama ştia că va muri curând şi de mâna cui. Ştia şi n-a făcut nimic, fiindcă, până la urmă, a crezut şi dânsa. A crezut fiindcă nu era în stare să accepte ce-a făcut. A crezut că dându-şi sufletul va salva sufletele noastre, sufletul acestui loc. De aceea n-a vrut să fugă de aici, fiindcă vechea legendă spunea că sufletul care se dăruieşte trebuie să fie mereu acolo unde s-a săvârşit trădarea, ca un bandaj peste ochii morţii, întemniţat pentru vecie.
- Şi unde-i sufletul care l-a mântuit pe cel al lui Diego Marlasca?
Femeia zâmbi.
- Nu există suflete şi nici mântuiri, domnule Martin.
Sunt basme din vechime şi baliverne. Tot ce există sunt cenuşa şi amintirile - însă, dacă ar exista, ar fi acolo unde Marlasca a comis crima, secretul pe care l-a ţinut ascuns în toţi aceşti ani, ca să-şi înşele propriul destin.
- Casa cu turn... Am locuit acolo aproape zece ani şi în casa aceea nu există nimic.
Zâmbi din nou şi, privindu-mă fix în ochi, se aplecă spre mine şi mă sărută pe obraz. Buzele îi erau îngheţate, ca ale unui cadavru. Răsuflarea ei mirosea a flori moarte.
- Poate că n-aţi ştiut să vă uitaţi unde trebuie, îmi şopti ea la ureche. Poate că sufletul acela întemniţat e al dumneavoastră.
Atunci, şi-a dezlegat baticul din jurul gâtului şi am putut vedea o cicatrice mare care îi străbătea beregata. De astă dată, zâmbetul ei a fost unul răutăcios, iar ochii i-au strălucit cu o lumină crudă şi batjocoritoare.
- Acuşi va ieşi soarele. Plecaţi cât mai puteţi, zise Vrăjitoarea din Somorrostro întorcându-mi spatele şi ţintuindu-şi privirea înapoi în foc.
Copilul îmbrăcat în costum negru a apărut în prag şi mi-a întins mâna, dându-mi de înţeles că
timpul meu s-a încheiat. M-am ridicat şi l-am urmat. Când m-am întors, m-a surprins reflexul meu într-o oglindă atârnată de perete. În ea, se putea vedea silueta încovoiată şi învelită în zdrenţe a unei bătrâne care şedea în faţa focului. Râsul ei întunecat şi crud m-a însoţit până la ieşire.
17