Cum se numea? Isabella?
- Lăsaţi-o în pace. Ea nu ştie nimic.
- Convingeţi-mă.
M-am uitat spre uşă.
- Există o singură modalitate de a ieşi din sala asta, domnule Martin, zise inspectorul arătându-mi o cheie.
Am simţit din nou greutatea revolverului în buzunarul de la palton.
- De unde vreţi să încep?
- Dumneavoastră sunteţi naratorul. Eu nu vă cer decât să-mi spuneţi adevărul.
- Nu ştiu care-i adevărul.
- Adevărul e ceea ce doare.
Într-un răstimp de două ceasuri şi mai bine, Victor Grandes n-a deschis gura nici măcar o dată. A ascultat atent, încuviinţând din când în când şi notând câte un cuvânt în carneţel. La început mă uitam la el, însă curând am uitat că e acolo şi am descoperit că îmi istoriseam povestea mie însumi.
Cuvintele m-au făcut să călătoresc într-un timp pe care îl credeam pierdut, în noaptea când tatăl meu a fost asasinat în faţa sediului ziarului. Mi-am amintit zilele petrecute în redacţia jurnalului La Voz de la Industria, anii când am supravieţuit scriind povestiri la miezul nopţii şi acea primă scrisoare semnată de Andreas Corelli, promiţând marile speranţe. Mi-am amintit acea primă întâlnire cu patronul, de la Rezervorul de Apă, şi acele zile când certitudinea unei morţi inevitabile era singurul orizont pe care îl aveam în faţă. I-am vorbit de Cristina, de Vidal şi de o poveste al cărei final l-ar fi putut intui oricine în afară de mine. I-am vorbit de acele două cărţi pe care le-am scris, una cu numele meu şi cealaltă cu al lui Vidal, de pierderea acelor speranţe nenorocite şi de după-amiaza când mi-am văzut mama azvârlind la gunoi singurul lucru bun pe care credeam că l-am făcut în viață. Nu căutam nici mila, nici înţelegerea inspectorului. Îmi era de ajuns să încerc să trasez o hartă imaginară
a întâmplărilor care m-au condus către acea sală, către acea clipă de vid absolut. M-am întors la casa de lângă Parcul Guell şi la noaptea când patronul mi-a făcut o ofertă pe care n-o puteam refuza. Mi-am mărturisit primele bănuieli, cercetările mele în privinţa casei cu turn, în privinţa straniului deces al lui Diego Marlasca şi a reţelei de înşelăciuni în care m-am pomenit implicat sau pe care am ales-o ca să-mi satisfac vanitatea, lăcomia şi dorinţa de a trăi cu orice preţ. A trăi pentru a povesti.
N-am lăsat nimic deoparte. Nimic în afară de ceea ce era mai important, ceea ce nu îndrăzneam să-mi povestesc nici măcar mie însumi. În relatarea mea, mă întorceam la sanatoriul de la Vila San Antonio, să o caut pe Cristina, şi nu mai găseam decât urma unor paşi care se pierdeau în zăpadă.
Poate că, dacă repetam asta o dată şi încă o dată, chiar şi eu ajungeam să cred că aşa a fost. Povestea mea se termina chiar în acea dimineaţă, când, revenind dinspre barăcile din Somorrostro, descopeream că Diego Marlasca hotărâse că portretul care lipsea din şirul pe care inspectorul îl aşezase pe masă era portretul meu.
Când mi-am încheiat relatarea m-am cufundat într-o tăcere îndelungată. Nu mă mai simţisem atât de obosit în toată viaţa mea. Aş fi vrut să mă duc la culcare, să adorm şi să nu mă mai trezesc niciodată.
Grandes mă observa de cealaltă parte a mesei. Mi s-a părut că era încurcat, trist, mânios şi mai cu seamă pierdut.
- Spuneţi ceva, i-am zis.
Grandes oftă. Se ridică din scaunul pe care nu-l părăsise cât a durat toată istorisirea mea şi se apropie de fereastră, cu spatele la mine. M-am văzut pe mine însumi scoţând revolverul din palton, împuşcându-l în ceafă şi ieşind de acolo cu cheia pe care şi-o vârâse în buzunar. În şaizeci de secunde, puteam să fiu în stradă.
- Motivul pentru care stăm acum de vorbă este că ieri a sosit o telegramă de la cartierul Gărzii Civile din Puigcerda, în care se spune că Cristina Sagnier a dispărut din sanatoriul de la Vila San Antonio şi că sunteţi principalul suspect. Medicul-şef al centrului afirmă că v-aţi manifestat interesul să o luaţi de acolo şi că el a refuzat să o externeze. Vă spun toate astea ca să înţelegeţi exact de ce
suntem aici, în sala asta, cu cafea fierbinte şi ţigări, făcând conversaţie ca nişte prieteni vechi.
Suntem aici fiindcă soţia unuia dintre cei mai bogaţi oameni din Barcelona a dispărut, iar dumneavoastră sunteţi singurul care ştie unde este. Suntem aici fiindcă tatăl prietenului dumneavoastră Pedro Vidal, unul dintre cei mai puternici oameni din acest oraş, s-a interesat de caz fiindcă, pe cât se pare, e un vechi cunoscut de-al dumneavoastră, şi i-a rugat pe superiorii mei ca, înainte să ne atingem de-un fir de păr de-al dumneavoastră, să obţinem această informaţie şi să lăsăm orice alt considerent pentru mai târziu. Dacă nu ar fi acest motiv, precum şi insistenţa mea de a avea o ocazie să încerc să. lămuresc subiectul în felul meu, v-aţi afla acum într-o carceră din Campa de la Bota şi, în loc să staţi de vorbă cu mine, aţi vorbi direct cu Marcos şi Castelo, care, pentru informarea dumneavoastră, cred că tot ceea ce nu însemnă să vă sfărâme genunchii cu ciocanul de la bun început e pierdere de vreme şi punere în pericol a vieţii doamnei Vidal, opinie pe care, pe minut ce trece, o împărtăşesc din ce în ce mai mult superiorii mei, care consideră că vă dau prea multă apă
la moară în numele prieteniei noastre.
Grandes se întoarse şi mă privi, reţinându-şi mânia.
- Nu m-aţi ascultat, i-am zis eu. N-aţi auzit nimic din ce v-am spus.
- V-am auzit perfect, domnule Martin. Am auzit cum, muribund şi disperat, aţi încheiat un contract cu un editor parizian mai mult decât misterios, de care nimeni n-a auzit şi pe care nimeni nu l-a văzut vreodată, ca să inventaţi, aşa cum aţi spus, o nouă religie, în schimbul a o sută de mii de franci francezi. Dar mai apoi aţi descoperit că, de fapt, aţi nimerit într-un complot sinistru, în care se pare că mai sunt implicaţi un avocat care şi-a simulat propria moarte acum douăzeci şi cinci de ani, amanta acestuia şi o artistă de revistă decăzută, pentru a scăpa de o soartă care acum iată că vă paşte.
Am auzit cum această soartă v-a făcut să cădeţi în capcana unei case blestemate, în care mai fusese prins şi predecesorul dumneavoastră, Diego Marlasca, şi unde aţi descoperit dovada că cineva era pe urmele dumneavoastră şi îi asasina treptat pe toţi cei care ar putea da în vileag secretul unui om care, judecând după cuvintele pe care le-aţi folosit, era aproape la fel de nebun ca dumneavoastră.
Omul din umbră, care se pare că a preluat identitatea unui fost poliţist ca să ascundă faptul că era încă în viaţă, a comis o serie de crime cu ajutorul amantei lui, provocând inclusiv moartea domnului Sempere, dintr-un oarecare motiv ciudat, pe care nici dumneavoastră nu sunteţi în măsură să-l explicaţi.
- Irene Sabino l-a ucis pe Sempere ca să-i fure o carte.
O carte despre care credea că conţine sufletul meu.
Grandes se bătu cu palma peste frunte, ca şi când tocmai ar fi găsit soluţia problemei.
- Desigur. Prostul de mine. Asta le explică pe toate.
Cum explică şi secretul acela teribil pe care vi l-a dezvăluit o vrăjitoare de pe plaja Bogatell.
Vrăjitoarea din Somorrostro. Îmi place. E tipic pentru dumneavoastră. Să vedem dacă am înţeles bine. Respectivul Marlasca ţine un suflet prizonier pentru a şi-l ascunde pe al său şi pentru a evita astfel un soi de blestem. Spuneţi-mi, pe asta aţi scos-o din Oraşul blestemaţilor sau aţi inventat-o chiar acum?
- N-am inventat nimic.
- Puneţi-vă în locul meu şi gândiţi-vă dacă aţi crede ceva din ce-aţi spus.
- Presupun că nu. Dar v-am spus tot ce ştiu.
- Fireşte. Mi-aţi oferit date şi probe concrete, care confirmă adevărul povestirii dumneavoastră, începând cu vizita pe care i-aţi făcut-o doctorului Trias, contul bancar pe care-l aveţi la Banco Hispano Colonial, propria dumneavoastră placă de mormânt dintr-un atelier din Pueblo Nuevo şi chiar o relaţie de natură juridică între omul pe care-l numiţi patronul şi cabinetul de avocatură
Valera, printre multe alte detalii faptice care nu rămân mai prejos de experienţa pe care o aveţi în crearea de povestiri poliţiste. Singurul lucru pe care nu mi l-aţi spus şi care, sincer vorbind, atât pentru binele dumneavoastră, cât şi pentru binele meu, speram să-l aud este unde se află Cristina Sagnier.
Am înţeles că singurul lucru care mă putea salva în momentul acela era o minciună. În clipa în care aş fi spus adevărul despre Cristina, ceasurile mele erau numărate.
