Mi-am ascuns faţa în mâini.
- Ce a zis? l-am întrebat. Grandes ridică din umeri.
- El crede că v-aţi pierdut minţile. Că trebuie să fiţi nevinovat şi că nu vrea să păţiţi nimic, fie că
sunteţi de vină sau nu. Familia lui e altă poveste. Am aflat că tatăl prietenului dumneavoastră Vidal, căruia, cum v-am spus, nu-i sunteţi prea simpatic, le-a oferit, în secret, o bonificaţie lui Marcos şi Castelo dacă vă smulg o mărturisire în mai puţin de douăsprezece ore. Ei l-au asigurat că până mâine
[9]
dimineaţă o să recitaţi şi versurile din Canigo .
- Şi dumneavoastră ce credeţi?
- Sincer? Sincer aş vrea să cred că Pedro Vidal nu se înşală şi că v-aţi pierdut minţile.
Nu i-am spus că, exact în clipa aceea, eu însumi începeam să cred acelaşi lucru. L-am privit pe Grandes şi am băgat de seamă că ceva din expresia lui nu era în regulă.
- Mai e ceva ce nu mi-aţi spus, am remarcat eu.
- Eu aş zice că v-am spus mai mult decât suficient, replică el.
Considerată cândva epopee naţională, această legendă romantică preamăreşte originea creştină a Cataloniei.
- Ce nu mi-aţi spus?
Grandes mă observă atent şi apoi râse înăbuşit.
- Azi-dimineaţă, când mi-aţi spus că, în noaptea dinaintea morţii domnului Sempere, cineva a venit la librărie şi cei doi au fost auziţi certându-se, bănuiaţi că acea persoană voia să cumpere o carte, o carte de-a dumneavoastră, şi că, atunci când Sempere a refuzat să i-o vândă, a avut loc o luptă şi librarul a suferit un atac de cord. După câte mi-aţi spus, era vorba de un titlu aproape unic, din care nu prea mai există exemplare. Cum se numea cartea?
- Paşii cerului.
- Exact. Asta-i cartea care, întocmai cum bănuiaţi, a fost furată în noaptea când a murit Sempere.
Am încuviinţat. Inspectorul a luat o ţigară şi a aprins-o.
A savurat două fumuri şi a stins-o.
- Asta-i dilema mea, domnule Martin. Pe de o parte cred că mi-aţi turnat o mulţime de gogoşi pe care, fie că le-aţi inventat fiindcă m-aţi luat de prost, fie că, nu ştiu dacă ar fi chiar mai rău, aţi început să le credeţi şi dumneavoastră după ce le-aţi tot repetat atâta. Toate indiciile conduc spre dumneavoastră şi cel mai uşor pentru mine e să mă dau la o parte şi să vă las pe mâna lui Marcos şi Castelo.
- Dar...
-... dar, şi aici e un "dar" minuscul, insignifiant, un "dar"
pe care colegii mei n-ar avea nici o problemă să-l înlăture, însă care pe mine mă deranjează ca un fir de praf în ochi şi mă face să mă gândesc dacă nu cumva, iar ceea ce voi spune acum contrazice tot ce-am învăţat în douăzeci de ani de meserie, dacă nu cumva ceea ce mi-aţi povestit dumneavoastră
nu-i adevărul, însă nici fals nu este.
- Vă pot spune doar că v-am povestit ceea ce-mi amintesc, domnule inspector. Mă puteţi crede sau nu. La drept vorbind, uneori nici eu însumi nu mă cred. Dar asta e ceea ce-mi amintesc.
Grandes se ridică şi începu să se învârtă în jurul mesei.
- În după-amiaza asta, când stăteam de vorbă cu Maria Antonia Sanahuja, sau Irene Sabino, în camera ei de la pensiune, am întrebat-o dacă ştie cine sunteţi. A zis că nu. I-am explicat că locuiţi în casa cu turn unde ea şi Marlasca şi-au petrecut mai multe luni. Am întrebat-o din nou dacă îşi aminteşte de dumneavoastră. Mi-a zis că nu. Ceva mai târziu, i-am spus că aţi vizitat mormântul familiei Marlasca şi că aţi afirmat că aţi văzut-o acolo. Pentru a treia oară femeia a negat că v-ar fi văzut vreodată. Şi am crezut-o, Am crezut-o până când, în momentul în care dădeam să plec, a spus că-ie puţin frig şi a deschis dulapul să-şi ia un şal de lână pe care să şi-l pună pe umeri. Atunci am văzut că pe masă era o carte. Mi-a atras atenţia fiindcă era singura carte din cameră. Profitând că s-a întors cu spatele, am deschis-o şi am citit o dedicaţie de mână de pe prima pagină.
-. Domnului Sempere, cel mai bun prieten pe care o carte şi l-ar putea dori, fiindcă mi-a deschisporţile lumii şi m-a învăţat să le trec", am citat eu din memorie.
- Semnat "David Martin", completă Grandes. Inspectorul se opri în faţa ferestrei, cu spatele la mine.
- Într-o jumătate de oră vor veni după dumneavoastră şi îmi vor lua cazul, zise el. Veţi trece în custodia sergentului Marcos. Iar eu nu voi mai putea face nimic. Mai aveţi să-mi spuneţi ceva care să
mă ajute să vă salvez capul?
- Nu.
- Atunci, puneţi mâna pe revolverul acela caraghios pe care îl ţineţi ascuns în palton de câteva ore bune şi, cu grijă să nu vă împuşcaţi în picior, ameninţaţi-mă că îmi zburaţi creierii dacă nu vă dau cheile de la uşă.
M-am uitat spre uşă.
- În schimb, vă rog doar să-mi spuneţi unde-i Cristina Sagnier, dacă mai e în viaţă.
Mi-am coborât privirea, incapabil să-mi găsesc propriul glas.
- Dumneavoastră aţi omorât-o? Am lăsat să treacă o tăcere lungă.
- Nu ştiu.
Grandes veni până la mine şi îmi întinse cheia de la uşă.
- Plecaţi de aici, domnule Martin.
