Următoarele şase ceasuri le-am petrecut în transă. M-am instalat la masa din mijlocul redacţiei, care îi era rezervată lui Vidal, pentru zilele când i se năzărea să vină să-şi petreacă aici o bucată de vreme. Sala era pustie şi cufundată într-o ceaţă ţesută din fumul a zece mii de trabucuri. Am închis ochii o clipă şi mi-am imaginat o mantie de nori negri revărsându-se peste oraş pe timp de ploaie, un om care umbla căutând întunericul, cu sânge pe mâini şi un secret în privire. Nu ştiam cine este şi nici de ce fugea, însă în următoarele şase ceasuri avea să devină cel mai bun prieten al meu. Am strecurat o foaie în tambur şi, fără să mai zăbovesc, m-am apucat să storc tot ce ţineam în mine. M-am luptat cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază, cu fiecare construcţie, cu fiecare imagine şi cu fiecare literă ca şi când ar fi fost ultimele pe care aveam să le mai scriu. Am scris şi rescris fiecare rând ca şi când viaţa mea ar fi depins de asta, şi atunci am rescris-o din nou. Drept singură companie, am avut parte de ecoul clapelor bătute necontenit, pierzându-se în sala adâncită în întuneric, şi marele ceas de perete epuizând minutele care mai rămâneau până în zori.

Cu puţin înainte de ora şase dimineaţa, am smuls ultima foaie din maşina de scris şi am suspinat înfrânt, cu senzaţia că aveam un viespar în loc de creier. Am auzit paşii înceţi şi greoi ai lui don Basilio, care se apropia fără grabă. Am luat paginile şi i le-am întins, nemaiîndrăznind să-i înfrunt privirea. Don Basilio a luat loc la masa alăturată şi a aprins lampa. Ochii săi au parcurs textul în sus şi în jos, fără să trădeze nici o expresie. Apoi şi-a lăsat pentru o clipă trabucul pe marginea mesei şi, uitându-se la mine, a citit cu voce tare primul rând:

- ”Noaptea se lasă peste oraş, iar străzile miros a praf, ca adierea unui blestem".

Don Basilio m-a privit cu coada ochiului, iar eu m-am apărat printr-un zâmbet care nu lăsa nici un dinte la nevedere. Fără să mai spună vreun cuvânt, s-a ridicat şi a plecat cu povestirea mea în mână.

L-am văzut cum se îndepărtează până în biroul său şi cum închide uşa în urma lui. Am rămas acolo împietrit, neştiind dacă s-o iau la fugă sau să-mi aştept condamnarea la moarte. Zece minute mai târziu, care mi s-au părut zece ani, uşa biroului directorului adjunct se deschise şi glasul tunător al lui don Basilio se făcu auzit în toată redacţia:

- Martin. Binevoieşte şi vino.

M-am târât cât de încet am putut, încovoindu-mă cu câţiva centimetri la fiecare pas, până când n-am mai avut încotro şi a trebuit să-mi arăt faţa şi să-mi ridic privirea. Cu temutul său creion roşu în mână, don Basilio mă privea cu răceală. Am vrut să înghit salivă, dar gura îmi era uscată. Don Basilio luă hârtiile şi mi le înapoie. Le-am luat şi m-am răsucit pe călcâie spre uşă cât de iute am putut, spunându-mi că întotdeauna se va găsi un loc pentru un lustragiu în plus în holul hotelului Colon.

- Du chestia asta în atelier şi să fie trasă în planşă, zise glasul din spatele meu.

M-am întors, crezând că eram obiectul unei glume pline de cruzime. Don Basilio deschise sertarul biroului, numără zece pesetas şi le aşeză pe masă.

- Ăştia sunt ai dumitale. Iţi sugerez să-ţi cumperi cu ei un alt costum, fiindcă de patru ani te tot văd cu ăsta, şi încă îți este cu vreo șase numere mai mare. Dacă vrei, du-te la domnul Pantaleoni, la croitoria lui de pe strada Escudellers, şi spune-i că vii din partea mea. O să se poarte bine cu tine.

- Mulţumesc din suflet, don Basilio. Aşa voi face.

- Şi apucă-te să-mi pregăteşti încă o povestire ca asta.

Acum îţi las o săptămână. Dar să nu te culci pe-o ureche. Şi poate în următoarea vor fi mai puţini

morţi, fiindcă cititorul de azi preferă finalul dulceag, în care triumfă măreţia spiritului uman şi alte asemenea prostii.

- Da, don Basilio.

Directorul adjunct încuviinţă şi îmi întinse mâna. I-am strâns-o.

- Bună treabă, Martin. Luni vreau să te văd la masa care era a lui Junceda, şi care acum ea dumitale. Te pun la fapt divers.

- N-o să vă dezamăgesc, don Basilio.

- Nu, n-o să mă dezamăgeşti. O să mă laşi baltă, mai devreme sau mai târziu. Şi bine vei face, fiindcă dumneata nu eşti ziarist, şi nici nu vei fi vreodată. Dar nici autor de romane poliţiste nu eşti, deşi aşa crezi. Rămâi pe aici o bucată de vreme şi o să te învăţăm vreo câteva lucruri care niciodată

nu-s de prisos.

În acel moment, cu garda jos, m-a năpădit un asemenea sentiment de recunoştinţă, încât am simţit dorinţa de a-l îmbrăţişa pe omul acela masiv. Cu masca feroce trasă din nou, la locul ei, don Basilio mă ţintui cu o privire oţelită şi îmi arătă ușa.

- Fără scene ieftine, rogu-te. Închide-o când ieşi. Pe dinafară. Şi Crăciun fericit.

- Crăciun fericit.

În lunea următoare, când am ajuns la redacţie pregătit să ocup pentru prima oară propria mea masă

de scris, am găsit un plic din hârtie de ambalaj, cu o fundă şi cu numele meu caligrafiat aşa cum mă

obişnuisem eu însumi s-o fac de atâţia ani de zile. L-am deschis. Înăuntru am găsit ultima pagină a ediţiei de duminică, cu povestea mea încadrată şi o notă care spunea:

,,Acesta e doar începutul. În zece ani, eu voi fi ucenicul şi tu maestrul. Prietenul şi colegul tău,Pedro Vidal".

2

Debutul meu literar trecuse cu succes botezul focului, iar don Basilio, ţinându-şi cuvântul dat, mi-a oferit şansa de a publica încă două povestiri de aceeaşi factură. În curând, direcţiunea a hotărât ca fulguranta mea carieră să aibă o periodicitate săptămânală, cu condiția să-mi desfășor în continuare îndatoririle din redacţie Ia acelaşi preţ. Îmbătat de vanitate şi epuizare, îmi petreceam zilele recompunând textele colegilor mei şi redactând din zbor cronici de ştiri minore şi orori nenumărate, pentru a-mi putea mai apoi consacra nopţile scrierii, singur în sala redacţiei, a unui roman în foileton, bizantin şi melodramatic, pe care îl cloceam în minte de o bună bucată de vreme şi care, sub titlul Misterele Barcelonei, metisa fără nici o pudoare de la Dumas la Stoker, trecând prin Sue şi Feval.

Dormeam vreo trei ceasuri pe zi şi arătam de parcă le petrecusem într-un coşciug. Vidal, care nu cunoscuse niciodată această foame care n-are nimic de-a face cu stomacul şi care te mănâncă pe dinăuntru, era de părere că îmi ardeam creierul şi că, în ritmul în care mergeam, urma să-mi celebrez propria înmormântare înainte să împlinesc douăzeci de ani. Don Basilio, pe care hărnicia mea nu-l scandaliza, avea alte rezerve. Îmi publica fiecare capitol fără nici o tragere de inimă, deranjat de ceea ce considera a fi un excedent de morbiditate şi o irosire nefericită a talentului meu în slujba unor subiecte şi intrigi de un gust îndoielnic.

Curând, Misterele Barcelonei au scos la lumină o mică vedetă a ficţiunii de foileton, o eroină pe care o imaginasem aşa cum numai la şaisprezece ani îţi poţi imagina o femme fatale. Chloe Pennanyer era prinţesa întunecată a tuturor vampelor. Prea inteligentă şi încă şi mai sucită, Chloe Permanyer purta mereu cele mai incendiare noutăţi în materie de corsaje fine şi oficia ca amantă şi mână stângă a enigmaticului Baltasar Morel, creier al lumii interlope ce trăia într-o locuinţă

subterană populată cu automate şi relicve macabre, a cărei intrare secretă se afla în tunelurile îngropate sub catacombele din Cartierul Gotic. Metoda preferată de Chloe pentru a-şi elimina victimele era să le seducă printr-un dans hipnotic în care îşi scotea podoabele, pentru ca mai apoi să

le sărute cu un ruj otrăvit care le paraliza toţi muşchii corpului şi le ucidea prin asfixiere, în tăcere, în timp ce ea le privea în ochi, pentru care, în prealabil, lua un antidot dizolvat în Dom Perignon din rezervele pentru cunoscători. Chloe şi Baltasar îşi aveau propriul lor cod de onoare: nu lichidau decât pleava şi curăţau lumea de mardeiaşi, de nemernici, de făţarnici, de fanatici, de vicleni dogmatici şi de orice fel de cretini care făceau din această lume un loc mai mizerabil decât puteau suporta ceilalţi, în numele unor drapele, al unor zei, al unor limbi, al unor popoare sau al oricărui alt gunoi îndărătul căruia îşi ascundeau lăcomia şi meschinăria. Pentru mine erau nişte eroi heterodocşi, ca toţi eroii autentici. Pentru don Basilio, ale cărui gusturi literare se opriseră la epoca de aur a poeziei spaniole, toată această poveste era o sminteală de dimensiuni colosale - însă ţinând seama că

naraţiunile mele erau bine primite, îmi tolera extravaganţele şi le atribuia unui exces de înfierbântare juvenilă.

- Dumneata ai mai multă iscusinţă decât bun-gust, Martin. Boala de care suferi are un nume, grand guignol, care este pentru dramaturgie cam ceea ce este sifilisul pentru părţile ruşinoase. Poate că e plăcut când îl obţii, însă din acel moment o iei cu totul la vale. Ar trebui să-i citești pe clasici, ori cel

[2]

puţin pe don Benito Perez Galdos , pentru a-ţi înălţa aspiraţiile literare.

- Dar cititorilor le plac povestirile, argumentam eu.

- Meritul nu-i al dumitale. E al concurenţei, care e atât de proastă şi de pedantă, încât e în stare să

aducă un măgar în stare catatonică după mai puţin de un paragraf. Poate că te vei maturiza odată

naibii şi vei cădea din copacul fructului oprit.

Eu încuviinţam simulând remuşcarea, însă în sinea mea mă bucuram de acele cuvinte interzise, grand guignol , şi îmi spuneam că orice cauză, oricât de frivolă, avea nevoie de un campion care să-i apere onoarea.

Începeam să mă simt cel mai norocos dintre muritori când am descoperit că pe câţiva colegi de la ziar îi incomoda faptul că mezinul şi mascota oficială a redacţiei începuse să facă primii paşi în lumea literelor, în timp ce propriile lor aspiraţii şi ambiţii literare lâncezeau de ani de zile într-un cenuşiu limb al mizeriilor. Faptul că cititorii lecturau cu aviditate şi că apreciau acele povestiri modeste mai mult decât orice alt conţinut publicat în ziarul nostru în ultimii douăzeci de ani nu făcea altceva decât să înrăutățească lucrurile. În doar câteva săptămâni, am văzut cum mândria rănită a celor pe care până nu demult îi considerasem singura mea familie îi preschimba într-un tribunal ostil ce începea să nu mă mai salute, să nu-mi mai adreseze o vorbă şi se complăcea în a-şi cizela talentul pizmaş dedicându-mi expresii de ironie şi dispreţ, pe la spate. Norocul meu de neînţeles se datora ajutorului lui Pedro Vidal, ignoranţei şi prostiei abonaţilor noştri şi paradigmei naţionale întinse şi bine nutrite care stipula fără rezerve că dobândirea unei anumite cote de succes, în orice mediu profesional, era dovada irefutabilă a incapacităţii şi a lipsei de merite.

Ţinând seama de acea neaşteptată şi mârşavă întorsătură a evenimentelor, Vidal căuta să mă

îmbărbăteze, însă eu începeam să bănuiesc că zilele în redacţie îmi erau numărate.

- Invidia e religia mediocrilor. Îi întăreşte, răspunde neliniştilor care îi rod pe dinăuntru şi, în cele din urmă, le nimiceşte sufletul şi le îngăduie să-şi justifice meschinăria şi lăcomia până când ajung să

creadă că sunt nişte virtuţi şi că porţile cerului li se vor deschide doar nefericiţilor ca ei, care trec prin viaţă fără să lase altă urmă în afară de încercările lor dosnice de a-i înjosi pe ceilalţi şi de a-i exclude, iar dacă se poate de a-i distruge, pe cei care, prin simplul fapt că există şi că sunt cine sunt, le pun lor în evidenţă sărăcia de spirit, de minte şi de valoare. Fericit cel la care latră cretinii, căci sufletul său niciodată nu le va aparţine.

- Amin, convenea don Basilio. Dacă nu v-aţi fi născut bogat, trebuia să fiţi preot. Sau revoluţionar.

Cu asemenea predici, îl faci să se prosterneze în pocăinţă chiar şi pe un episcop.

- Da, râdeţi dumneavoastră, protestam eu. Dar cel pe care nu-l pot ei suporta nici de-o culoare eu sunt.