- Prietene Martin, împrejurările au conspirat astfel încât nici unul din vitejii pe care-i avem pe statul de plată nu e prezent în carne şi oase, ori localizabil într-un interval de timp satisfăcător. În faţa dezastrului iminent, am hotărât să-ţi acord dumitale ocazia.
- Contaţi pe mine.
- Contez pe cinci file scrise la două rânduri în următoarele şase ceasuri, domnule Edgar Allan Poe.
Adu-mi o poveste, nu un discurs. Dacă o să am chef de predici, mă duc la slujba de la miezul nopţii.
Adu-mi o poveste pe care n-am mai citit-o până acum, iar dacă am mai citit-o, adu-mi-o aşa de bine scrisă şi povestită, încât să nu-mi dau seama.
Mă pregăteam să ies în zbor când don Basilio se ridică, înconjură biroul şi îmi aşeză pe umăr o ditamai mâna, de mărimea şi greutatea unei nicovale. Abia atunci, când l-am văzut de aproape, mi-am dat seama că ochii îi surâdeau.
- Dacă povestea e acceptabilă, o să-ţi plătesc zece pesetas.
Iar dacă e mai mult decât acceptabilă şi le place cititorilor noştri, o să te mai public.
- Vreo indicaţie anume, don Basilio? am întrebat eu.
- Da, să nu mă dezamăgeşti.
Următoarele şase ceasuri le-am petrecut în transă. M-am instalat la masa din mijlocul redacţiei, care îi era rezervată lui Vidal, pentru zilele când i se năzărea să vină să-şi petreacă aici o bucată de vreme. Sala era pustie şi cufundată într-o ceaţă ţesută din fumul a zece mii de trabucuri. Am închis ochii o clipă şi mi-am imaginat o mantie de nori negri revărsându-se peste oraş pe timp de ploaie, un om care umbla căutând întunericul, cu sânge pe mâini şi un secret în privire. Nu ştiam cine este şi nici de ce fugea, însă în următoarele şase ceasuri avea să devină cel mai bun prieten al meu. Am strecurat o foaie în tambur şi, fără să mai zăbovesc, m-am apucat să storc tot ce ţineam în mine. M-am luptat cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază, cu fiecare construcţie, cu fiecare imagine şi cu fiecare literă ca şi când ar fi fost ultimele pe care aveam să le mai scriu. Am scris şi rescris fiecare rând ca şi când viaţa mea ar fi depins de asta, şi atunci am rescris-o din nou. Drept singură companie, am avut parte de ecoul clapelor bătute necontenit, pierzându-se în sala adâncită în întuneric, şi marele ceas de perete epuizând minutele care mai rămâneau până în zori.
Cu puţin înainte de ora şase dimineaţa, am smuls ultima foaie din maşina de scris şi am suspinat înfrânt, cu senzaţia că aveam un viespar în loc de creier. Am auzit paşii înceţi şi greoi ai lui don Basilio, care se apropia fără grabă. Am luat paginile şi i le-am întins, nemaiîndrăznind să-i înfrunt privirea. Don Basilio a luat loc la masa alăturată şi a aprins lampa. Ochii săi au parcurs textul în sus şi în jos, fără să trădeze nici o expresie. Apoi şi-a lăsat pentru o clipă trabucul pe marginea mesei şi, uitându-se la mine, a citit cu voce tare primul rând:
- ”Noaptea se lasă peste oraş, iar străzile miros a praf, ca adierea unui blestem".
Don Basilio m-a privit cu coada ochiului, iar eu m-am apărat printr-un zâmbet care nu lăsa nici un dinte la nevedere. Fără să mai spună vreun cuvânt, s-a ridicat şi a plecat cu povestirea mea în mână.
L-am văzut cum se îndepărtează până în biroul său şi cum închide uşa în urma lui. Am rămas acolo împietrit, neştiind dacă s-o iau la fugă sau să-mi aştept condamnarea la moarte. Zece minute mai târziu, care mi s-au părut zece ani, uşa biroului directorului adjunct se deschise şi glasul tunător al lui don Basilio se făcu auzit în toată redacţia:
- Martin. Binevoieşte şi vino.
M-am târât cât de încet am putut, încovoindu-mă cu câţiva centimetri la fiecare pas, până când n-am mai avut încotro şi a trebuit să-mi arăt faţa şi să-mi ridic privirea. Cu temutul său creion roşu în mână, don Basilio mă privea cu răceală. Am vrut să înghit salivă, dar gura îmi era uscată. Don Basilio luă hârtiile şi mi le înapoie. Le-am luat şi m-am răsucit pe călcâie spre uşă cât de iute am putut, spunându-mi că întotdeauna se va găsi un loc pentru un lustragiu în plus în holul hotelului Colon.
- Du chestia asta în atelier şi să fie trasă în planşă, zise glasul din spatele meu.
M-am întors, crezând că eram obiectul unei glume pline de cruzime. Don Basilio deschise sertarul biroului, numără zece pesetas şi le aşeză pe masă.
- Ăştia sunt ai dumitale. Iţi sugerez să-ţi cumperi cu ei un alt costum, fiindcă de patru ani te tot văd cu ăsta, şi încă îți este cu vreo șase numere mai mare. Dacă vrei, du-te la domnul Pantaleoni, la croitoria lui de pe strada Escudellers, şi spune-i că vii din partea mea. O să se poarte bine cu tine.
- Mulţumesc din suflet, don Basilio. Aşa voi face.
- Şi apucă-te să-mi pregăteşti încă o povestire ca asta.
Acum îţi las o săptămână. Dar să nu te culci pe-o ureche. Şi poate în următoarea vor fi mai puţini
morţi, fiindcă cititorul de azi preferă finalul dulceag, în care triumfă măreţia spiritului uman şi alte asemenea prostii.
- Da, don Basilio.
Directorul adjunct încuviinţă şi îmi întinse mâna. I-am strâns-o.
- Bună treabă, Martin. Luni vreau să te văd la masa care era a lui Junceda, şi care acum ea dumitale. Te pun la fapt divers.
- N-o să vă dezamăgesc, don Basilio.
- Nu, n-o să mă dezamăgeşti. O să mă laşi baltă, mai devreme sau mai târziu. Şi bine vei face, fiindcă dumneata nu eşti ziarist, şi nici nu vei fi vreodată. Dar nici autor de romane poliţiste nu eşti, deşi aşa crezi. Rămâi pe aici o bucată de vreme şi o să te învăţăm vreo câteva lucruri care niciodată
nu-s de prisos.
În acel moment, cu garda jos, m-a năpădit un asemenea sentiment de recunoştinţă, încât am simţit dorinţa de a-l îmbrăţişa pe omul acela masiv. Cu masca feroce trasă din nou, la locul ei, don Basilio mă ţintui cu o privire oţelită şi îmi arătă ușa.
- Fără scene ieftine, rogu-te. Închide-o când ieşi. Pe dinafară. Şi Crăciun fericit.
- Crăciun fericit.
În lunea următoare, când am ajuns la redacţie pregătit să ocup pentru prima oară propria mea masă
de scris, am găsit un plic din hârtie de ambalaj, cu o fundă şi cu numele meu caligrafiat aşa cum mă
obişnuisem eu însumi s-o fac de atâţia ani de zile. L-am deschis. Înăuntru am găsit ultima pagină a ediţiei de duminică, cu povestea mea încadrată şi o notă care spunea:
,,Acesta e doar începutul. În zece ani, eu voi fi ucenicul şi tu maestrul. Prietenul şi colegul tău,Pedro Vidal".
2
Debutul meu literar trecuse cu succes botezul focului, iar don Basilio, ţinându-şi cuvântul dat, mi-a oferit şansa de a publica încă două povestiri de aceeaşi factură. În curând, direcţiunea a hotărât ca fulguranta mea carieră să aibă o periodicitate săptămânală, cu condiția să-mi desfășor în continuare îndatoririle din redacţie Ia acelaşi preţ. Îmbătat de vanitate şi epuizare, îmi petreceam zilele recompunând textele colegilor mei şi redactând din zbor cronici de ştiri minore şi orori nenumărate, pentru a-mi putea mai apoi consacra nopţile scrierii, singur în sala redacţiei, a unui roman în foileton, bizantin şi melodramatic, pe care îl cloceam în minte de o bună bucată de vreme şi care, sub titlul Misterele Barcelonei, metisa fără nici o pudoare de la Dumas la Stoker, trecând prin Sue şi Feval.
Dormeam vreo trei ceasuri pe zi şi arătam de parcă le petrecusem într-un coşciug. Vidal, care nu cunoscuse niciodată această foame care n-are nimic de-a face cu stomacul şi care te mănâncă pe dinăuntru, era de părere că îmi ardeam creierul şi că, în ritmul în care mergeam, urma să-mi celebrez propria înmormântare înainte să împlinesc douăzeci de ani. Don Basilio, pe care hărnicia mea nu-l scandaliza, avea alte rezerve. Îmi publica fiecare capitol fără nici o tragere de inimă, deranjat de ceea ce considera a fi un excedent de morbiditate şi o irosire nefericită a talentului meu în slujba unor subiecte şi intrigi de un gust îndoielnic.
