- Chloe?
Străină de perplexitatea mea, doamna cu părul alb a dispărut pe o uşă ce se întrezărea îndărătul unei perdele cu mărgele negre şi m-a lăsat singur cu emoţiile mele şi cu dorinţele mele aprinse şi inavuabile. M-am învârtit prin sală ca să risipesc tremuriciul care punea stăpânire pe mine. Cu excepţia muzicii voalate şi a bătăilor inimii mele resimţite în tâmple, locul acela era un mormânt. Din sală porneau şase coridoare, flancate de intrânduri acoperite de draperii albastre ce duceau până la şase uşi albe, cu două canaturi, care erau închise. Mi-am dat drumul într-unul din fotolii, una din acele piese concepute să legene şezuturile prinţilor şi ale generalisimilor cu o anumită slăbiciune pentru loviturile de stat. În scurt timp, femeia cu părul alb s-a întors cu o cupă de şampanie pe o tavă
din argint. Am acceptat-o şi am văzut-o cum dispare din nou pe aceeaşi uşă. Am băut cupa dintr-o sorbire şi mi-am slăbit gulerul de la cămaşă. Începeam să bănuiesc că, poate, toate astea nu erau decât o glumă pusă la cale de Vidal pe socoteala mea. În clipa aceea, am observat o figură care înainta spre mine pe unul din coridoare. Părea o copilă, şi chiar asta era. Păşea cu capul plecat, aşa încât nu-i puteam vedea ochii. M-am ridicat.
Copila se înclină într-o genuflexiune de reverenţă şi îmi făcu semn s-o urmez. Abia atunci mi-am dat seama că una din mâinile ei era falsă, ca a unui manechin. Copila m-a condus până la capătul culoarului şi, cu o cheie pe care o purta atârnată la gât, a deschis uşa şi mi-a făcut loc să intru.
Încăperea era practic cufundată în beznă. Am înaintat câţiva paşi, încercând să-mi forţez vederea.
Atunci am auzit uşa închizându-se în spatele meu, iar când m-am întors, copila se făcuse nevăzută.
Am auzit mecanismul încuietorii rotindu-se şi am ştiut că fusese închis. Timp de aproape un minut am rămas acolo, nemişcat. Încetul cu încetul, ochii mi s-au acomodat cu semiîntunericul, iar conturul încăperii s-a materializat în jurul meu. Camera era tapetată în negru, de la duşumea la tavan. Într-o parte se ghiceau o serie de maşinării ciudate, cum nu mai văzusem niciodată, şi n-am fost capabil să
stabilesc dacă mi se păreau sinistre sau ispititoare, Un încăpător divan circular zăcea sub o tăblie de pat care mi s-a părut o mare pânză de păianjen de care atârnau două sfeşnice, în care două lumânări negre ardeau şi emanau acel pa:r:_fum de ceară care persistă prin capele şi pe la priveghiuri. Într-o parte a divanului era un paravan cu un desen sinuos. Am simţit un fior. Locul acela era identic cu dormitorul pe care îl creasem eu în ficţiune pentru inefabila mea vampă Chloe, în aventurile ei din Misterele Barcelonei. În toate astea, ceva nu era lucru curat. Tocmai mă pregăteam să încerc să
forţez uşa, când am băgat de seamă că nu eram singur. M-am oprit, încremenit. O siluetă se profila îndărătul paravanului. Doi ochi strălucitori mă priveau şi am putut zări cum nişte degete albe şi ascuţite, terminate cu nişte unghii lungi, vopsite în negru, se iveau printre orificiile paravanului. Am înghiţit în sec.
- Chloe? am murmurat.
Ea era. Chloe a mea. Inegalabila femme fatale din povestirile mele, coborâtă parcă de pe scena operei, acum în carne şi lenjerie. Avea tenul mai palid decât văzusem vreodată, iar părul negru şi strălucitor era tăiat într-un unghi drept care îi încadra chipul. Buzele îi erau vopsite cu ceea ce părea a fi sânge proaspăt şi nimburi negre de umbră îi înconjurau ochii verzi. Mişcările ei erau parcă ale unei feline, ca şi când trupul acela încins într-un corset lucitor, aidoma unor solzi, ar fi fost din apă şi
se deprinsese să-şi râdă de legea gravitaţiei. Gâtul ei zvelt şi interminabil era înconjurat de o bandă
din catifea stacojie de care atârna un crucifix răsturnat. Am contemplat-o cum se apropie încet, incapabil nici măcar să respir, cu ochii ţintuiţi asupra acelor picioare desenate cu un contur imposibil, sub ciorapii de mătase ce probabil costau mai mult decât câştigam eu într-un an de zile, în nişte pantofi cu vârf de pumnal care se înnodau la glezne cu benzi de mătase. În toată viaţa mea nu mai văzusem vreodată ceva atât de frumos, şi nici ceva de care să-mi fi fost atât de frică.
M-am lăsat purtat de acea creatură până la divan, unde am căzut, literalmente, în fund. Lumina lumânărilor îi mângâia linia trupului. Am rămas cu chipul şi cu buzele în dreptul pântecelui ei gol şi, fără să-mi dau seama ce fac, am sărutat-o sub buric şi i-am mângâiat pielea cu obrazul. În acele momente uitasem deja cine sunt şi de unde vin. S-a aruncat în faţa mea şi mi-a luat mâna dreaptă. Cu moliciune, aidoma unei pisici, mi-a lins degetele de la mână unul câte unul şi apoi m-a privit fix şi a început să-mi scoată hainele. Când am vrut s-o ajut, a zâmbit şi mi-a îndepărtat mâinile.
- Şşssst.
Când a terminat, s-a aplecat spre mine şi mi-a lins buzele.
- Acum tu. Dezbracă-mă. Încet. Foarte încet.
Am. ştiut atunci că supravieţuisem copilăriei mele bolnăvicioase şi lamentabile numai ca să
trăiesc acele secunde. Am dezbrăcat-o încet, dezvelindu-i pielea până când pe trupul ei a mai rămas doar banda de catifea din jurul gâtului şi ciorapii aceia negri din a căror amintire mulţi nefericiţi ca mine ar fi putut trăi o sută de ani.
- Mângâie-mă, îmi susură ea la ureche. Joacă-te cu mine. I-am mângâiat şi i-am sărutat fiecare centimetru de piele ca şi când aş fi vrut să-l memorez pentru totdeauna. Chloe nu se grăbea şi răspundea la atingerea mâinilor şi a buzelor mele cu gemete uşoare care mă călăuzeau. Apoi m-a făcut să mă întind pe divan şi mi-a acoperit trupul cu trupul ei, până când am simţit cum îmi arde fiecare por. Mi-am pus mâinile pe spatele ei şi am parcurs linia aceea miraculoasă care îi marca şira spinării. Privirea ei impenetrabilă mă observa de la doar câţiva centimetri de chipul meu. Am simţit că trebuie să-i spun ceva.
- Mă numesc...
- Şşşşşt.
Înainte să apuc să mai spun vreo prostie, Chloe şi-a aşternut buzele peste buzele mele şi, timp de un ceas, m-a făcut să dispar din această lume. Conştientă de neîndemânarea mea, dar făcându-mă să
cred că n-o observă, Chloe îmi anticipa fiecare mişcare şi îmi călăuzea mâinile peste trupul ei, fără
grabă şi fără pudoare. În ochii ei nu exista nici lehamite, nici absenţă. Se lăsa în voia mea, savurată, cu o răbdare infinită şi cu o tandreţe care m-a făcut să uit pe unde ajunsesem până acolo. În noaptea aceea, pentru scurtul interval al unui ceas, am învăţat fiecare linie a pielii sale aşa cum alţii învaţă
rugăciunile sau sentinţele de pedeapsă. Mai târziu, când abia mai puteam răsufla, Chloe m-a lăsat să-mi sprijin capul pe pieptul ei şi m-a mângâiat pe păr într-o tăcere îndelungată, până când i-am adormit în braţe, cu mâna între coapsele ei.
Când m-am trezit, camera era tot în semiîntuneric, iar Chloe plecase. Pielea ei nu mai era sub mâinile mele. În locul ei, o carte de vizită tipărită pe acelaşi pergament alb ca şi plicul în care îmi sosise invitaţia şi pe care, sub emblema cu îngerul, se putea citi: ANDREAS CORELLI
Editeur
Editions de la Lumiere
Boulevard St-Germain, 69. Paris
Pe verso era o adnotare scrisă de mână.
Dragă David, viaţa e făcută din mari speranţe. Când vei fi pregătit să ţi le preschimbi pe aledumitale în realitate, ia legătura cu mine. Eu te voi aştepta. Prietenul şi cititorul dumitale, A.C.
Mi-am strâns hainele de pe jos şi m-am îmbrăcat. Uşa camerei nu mai era închisă. Am parcurs coridorul până în salon, unde gramofonul tăcuse. Nu exista nici urmă de copilă, nici de femeia cu părul alb care mă primise. Tăcerea era absolută. Pe măsură ce mă îndreptam spre ieşire, am avut impresia că luminile se risipeau în spatele meu, iar coridoarele şi camerele se întunecau încetişor.
Am ieşit pe palier şi am coborât treptele întorcându-mă spre această lume, fără nici un chef. Când am ieşit în stradă, am apucat-o spre Rambla, lăsând în urmă zarva şi forfota umană din localurile nocturne. O ceaţă subţire şi călduţă urca dinspre port, iar scânteierea geamurilor de la hotelul Oriente era şi ea înceţoşată de un galben murdar şi prăfos, în care trecătorii se destrămau ca nişte dâre de abur. Am luat-o din loc în timp ce parfumul lui Chloe începea să se destrame din mintea mea, şi m-am întrebat dacă buzele Cristinei Sagnier, fata şoferului lui Vidal, vor fi având acelaşi gust.
4
Nu ştii ce-i setea până când nu bei pentru prima oară. La trei zile după vizita mea la "El Ensueno", amintirea pielii lui Chloe îmi ardea până şi mintea. Fără să spun nimănui nimic - cu atât mai puţin lui Vidal -, m-am hotărât să-mi adun puţinele economii de care mai dispuneam şi să mă duc acolo în acea noapte, cu speranţa că vor fi suficiente ca să cumpăr fie şi numai o clipă petrecută în braţele ei.
Trecuse de miezul nopţii când am ajuns la scara cu pereţi roşii care urca până la "El Ensueno".
Lumina de pe scară era stinsă şi am urcat încetişor, lăsând în urmă fremătătoarea citadelă de cabarete, baruri, music-halls şi localuri greu de definit cu care anii celui de-al doilea război mondial din Europa lăsaseră semănată strada Nou de la Rambla. Lumina tremurătoare care se strecura dinspre portal contura treptele în faţa paşilor mei. Când am ajuns la palier, m-am oprit să caut cu mâinile ciocanul de bătut în uşă. Degetele mele au atins greoiul obiect din metal, iar când l-am ridicat, uşa a cedat câţiva centimetri şi am înţeles că era deschisă. Am împins-o uşor. O tăcere absolută mi-a mângâiat chipul. În faţa mea se deschidea un semiîntuneric albăstrui. Am înaintat câţiva paşi, nedumerit. Ecoul luminilor din stradă pâlpâia în văzduh, dezvăluind privelişti fugare ale pereţilor goi şi duşumeaua crăpată din lemn. Am ajuns la sala pe care mi-o aminteam împodobită cu catifele şi mobilier opulent. Era pustie. Stratul de praf ce acoperea duşumeaua strălucea precum nisipul la scânteierea firmelor luminoase din stradă. Am înaintat lăsându-mi urmele paşilor întipărite în praf.
Nici urmă de gramofon, de fotolii sau de tablouri. Tavanul era spart şi se întrezăreau grinzile din lemn înnegrit. Vopseaua de pe pereţi atârna în fâşii ca o piele de şarpe. M-am îndreptat spre coridorul care ducea spre camera unde o întâlnisem pe Chloe, Am traversat tunelul acela întunecat până când am ajuns la uşa cu două canaturi, care acum nu mai era albă. Nu mai exista clanţă, doar un orificiu în lemnul uşii, ca şi când mânerul ar fi fost smuls cu violenţă. Am deschis uşa şi am intrat.
Dormitorul lui Chloe era o celulă cufundată în beznă.
