Întorcându-mă la pensiune, m-am întins în patul din camera mea şi am încercat zadarnic să aţipesc.

Am scos din buzunar cartea de vizită a acelui străin binefăcător pe care o găsisem în mână când m-am trezit pe divanul lui Chloe şi am recitit în semiîntuneric cuvintele scrise pe verso: mari speranţe.

5

În lumea mea, speranţele, mari şi mici, rareori se preschimbau în realitate. Până cu câteva luni în urmă, singura mea dorinţă arzătoare din fiecare noapte când mă duceam la culcare era să pot aduna într-o bună zi suficient curaj ca să intru în vorbă cu fata şoferului mentorului meu, Cristina, şi să

treacă ceasurile ce mă despărţeau de zori ca să revin în redacţia ziarului. Acum, inclusiv acel refugiu începea să-mi scape printre degete. Poate că, dacă într-una din strădaniile mele eşuam răsunător, aş fi izbutit să-mi redobândesc afecţiunea colegilor mei, îmi spuneam. Poate că dacă scriam ceva atât de mediocru şi de abject încât nici un cititor să nu fie capabil să treacă de primul paragraf, păcatele tinereţii mele aveau să-mi fie iertate. Poate că nu era un preţ prea mare ca să mă pot simţi din nou acasă. Poate.

Ajunsesem la ziarul La Voz de la Industria cu mulţi ani în urmă, de mână cu tatăl meu, un bărbat chinuit şi lipsit de noroc care, când s-a întors din războiul din Filipine, s-a pomenit într-un oraş care prefera să nu-l recunoască şi cu o soţie care deja îl uitase şi care, la doi ani după întoarcerea lui, s-a hotărât să-l părăsească. Când a făcut aceasta, l-a lăsat cu sufletul sfâşiat şi cu un fiu pe care nu şi-l dorise niciodată şi cu care nu ştia ce să facă. Tatăl meu, care abia ştia să-şi scrie şi să-şi citească

propriul nume, n-avea nici un căpătâi. Tot ce învăţase în război era cum să omoare alţi oameni asemenea lui înainte ca aceştia să-l omoare pe el, întotdeauna în numele unor cauze măreţe şi găunoase, care se dovedeau cu atât mai absurde şi mai josnice cu cât te apropiai mai mult de câmpul de luptă.

Când s-a întors de la război, tatăl meu, care părea un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât atunci când plecase, şi-a căutat o slujbă pe la diferitele întreprinderi industriale din Pueblo Nuevo şi prin cartierul Sant Marti. Nu izbutea să se angajeze decât pentru câteva zile şi, mai devreme sau mai târziu, îl vedeam întorcându-se acasă cu privirea ticăloşită de ranchiună. Cu timpul, în lipsa oricărei alternative, a acceptat un post ca paznic de noapte la ziarul La Voz de la Industria. Leafa era modestă, însă lunile treceau şi, pentru prima oară de la întoarcerea lui din război, se părea că nu mai intră în încurcături. Pacea a fost de scurtă durată. Curând, unii dintre vechii săi camarazi de arme, nişte cadavre vii, care se întorseseră mutilaţi la trup şi la suflet pentru a constata că cei care îi trimiseseră la moarte în numele lui Dumnezeu şi al patriei acum îi scuipau în faţă, l-au implicat în nişte afaceri necurate pentru care era prea mărunt şi pe care niciodată n-a apucat să le înţeleagă.

Adesea, tatăl meu dispărea câte două zile, iar când se întorcea mâinile şi hainele îi miroseau a praf de puşcă, iar buzunarele a bani. Atunci se refugia în camera lui şi, deşi credea că nu-mi dau seama, îşi injecta, puţin sau mult, tot ceea ce izbutise să facă rost. La început nu închidea uşa niciodată, însă

într-o zi m-a surprins cum îl pândeam şi mi-a tras o scatoalcă de mi-au crăpat buzele. Apoi m-a îmbrăţişat până când braţele i s-au istovit şi a rămas întins pe podea, cu acul încă agăţat în piele. I-am scos seringa şi l-am învelit cu o pătură. După acel incident, a început să se încuie în cameră.

Locuiam într-o mică mansardă suspendată deasupra şantierului noii săli de concerte menite să

adăpostească Palau de la Musica del Orfeo Catala. Era un loc rece şi înghesuit, în care vântul şi umezeala păreau să-şi râdă de grosimea zidurilor. Obişnuiam să mă aşez în balconaş, cu picioarele atârnând, ca să mă uit cum trec oamenii şi să contemplu acel recif de sculpturi şi coloane imposibile care creştea peste stradă şi pe care uneori mi se părea că-l pot atinge cu degetele, iar alteori, de cele

mai multe ori, îmi părea la fel de îndepărtat ca şi luna. Am fost un copil slab şi bolnăvicios, cu înclinaţie spre febră şi spre infecţii care mă târau până la marginea mormântului, dar care, în ultima clipă, se răzgândeau şi plecau în căutarea unei prăzi mai însemnate. Când mă îmbolnăveam, tatăl meu sfârşea prin a-şi pierde răbdarea şi, după a doua noapte de veghe, obişnuia să mă lase în grija vreunei vecine şi dispărea de acasă pentru câteva zile. Cu timpul, am început să bănuiesc că

nădăjduia să mă găsească mort la întoarcere şi astfel să se vadă eliberat de povara acelui copil cu sănătate şubredă care nu-i era de nici un folos.

Nu o dată mi-am dorit să se întâmple chiar aşa, însă tatăl meu mereu se întorcea şi mă găsea în viaţă, bine mersi şi un pic mai înalt. Mama Natură nu avea nici o reţinere în a mă delecta cu întinsa ei gamă de boli şi mizerii, însă n-a găsit niciodată modalitatea de a-mi aplica pe deplin legea gravitaţiei. Împotriva oricărui pronostic, am supravieţuit acelor primi ani făcând echilibristică pe frânghia unei copilării dinainte de epoca penicilinei. Pe atunci, moartea încă nu trăia în anonimat, ea putând fi văzută şi mirosită peste tot, devorând suflete ce încă nu avuseseră vreme nici să

păcătuiască.

Încă de pe vremea aceea, singurii mei prieteni erau făcuţi din hârtie şi cerneală. La şcoală, învăţasem să citesc şi să scriu cu mult înaintea celorlalţi copii din cartier. Acolo unde colegii mei vedeau dâre de cerneală pe nişte pagini de neînţeles, eu vedeam lumină, străzi şi oameni. Cuvintele şi misterul ştiinţei lor oculte mă fascinau şi îmi păreau a fi o cheie cu care se putea deschide o lume infinită, la adăpost de acea casă, de acele străzi şi de acele zile tulburi în care chiar şi eu puteam intui că mă aşteaptă o soartă nu tocmai strălucită. Tatălui meu nu-i plăcea să vadă cărţi în casă. Pe lângă literele pe care nu le putea descifra, exista în ele ceva care-l ofensa. Îmi spunea că atunci când voi împlini zece ani mă va pune să muncesc şi că ar fi fost mai bine să-mi scot din cap toate păsărelele alea fiindcă, altminteri, voi sfârşi prin a deveni un nenorocit şi un muritor de foame. Eu ascundeam cărţile sub saltea şi îl aşteptam să plece sau să adoarmă ca să pot citi. Odată m-a surprins citind în timpul nopţii şi l-a apucat furia. Mi-a smuls cartea din mână şi a azvârlit-o pe fereastră.

- Dacă te mai prind că faci risipă de curent ca să citeşti prostiile alea o să-ţi pară rău.

Tatăl meu nu era un om zgârcit şi, în ciuda sărăciei prin care treceam, atunci când putea îmi scăpa câţiva bănuţi ca să-mi cumpăr dulciuri la fel ca şi ceilalţi copii din cartier. Era convins că îi cheltuiam pe acadele, seminţe sau caramele, însă eu îi păstram într-o cutie de cafea, sub pat, iar când adunam câte patru sau cinci reali dădeam fuga să-mi cumpăr câte o carte fără ştirea lui.

Locul meu preferat din tot oraşul era librăria "Sempere şi Fiii" de pe strada Santa Ana. Locul acela, mirosind a hârtie veche şi a praf, era sanctuarul şi refugiul meu. Librarul îmi dădea voie să mă

aşez pe un scaun, într-un ungher, şi să citesc, după pofta inimii, orice carte doream. Sempere nu mă

lăsa aproape niciodată să plătesc cărţile pe care mi le punea în mână, însă, când nu era atent, îi lăsam pe tejghea bănuţii pe care izbutisem să-i adun, înainte să plec. Nu era decât mărunţiş, iar cu mizeria aia, cu siguranţă, singurul lucru pe care mi l-aş fi putut permite ar fi fost nu o carte, ci cel mult un set de foiţe pentru ţigări. Când se făcea ora să plec, o făceam târându-mi picioarele şi sufletul, fiindcă

dacă ar fi depins de mine, aş fi rămas să locuiesc acolo.

La un Crăciun, Sempere mi-a făcut cel mai frumos cadou pe care l-am primit în toată viaţa mea.

Era un volum vechi, citit şi trăit pe deplin.

- Marile speranţe de Charles Dickens... am citit eu pe copertă.

Ştiam că Sempere cunoştea unii scriitori care îi frecventau prăvălia şi, după dragostea cu care

mânuia acel volum, m-am gândit că poate domnul Charles era unul dintre aceştia.

- E prietenul dumneavoastră?

- De-o viaţă întreagă. Iar începând de astăzi va fi şi al tău.

În după-amiaza aceea, ascuns sub haină ca să nu-l vadă taică-meu, l-am adus acasă pe noul meu prieten. A fost o toamnă de ploi şi zile de plumb, pe timpul căreia am citit Marile speranţe de vreo nouă ori la rând, în parte fiindcă nu aveam altă carte la îndemână ca s-o citesc şi în parte fiindcă nu credeam că ar putea exista alta mai bună, şi începeam să nutresc bănuiala că domnul Charles o scrisese numai pentru mine. Curând, am avut ferma convingere că nu vreau să fac altceva în viaţă

decât să învăţ să fac ceea ce făcea acel domn Dickens.

Într-o dimineaţă, cu noaptea-n cap, m-am trezit brusc, scuturat de tatăl meu, care se întorsese de la muncă înainte de vreme. Avea ochii injectaţi şi respiraţia îi mirosea a rachiu. L-am privit îngrozit cum pipăie becul gol ce atârna de un cablu.

- E fierbinte.

M-a pironit cu privirea şi a trântit mânios becul de perete.

S-a spart în mii de cioburi de sticlă care mi-au căzut pe faţă, dar n-am îndrăznit să le îndepărtez.

- Unde-i? a întrebat tata cu glasul rece şi senin. Am tăgăduit, tremurând.

- Unde-i cartea aia împuţită?

Am tăgăduit din nou. În semiîntuneric, abia am văzut venind lovitura. Am simţit cum îmi pierd vederea şi cum cad din pat, cu sânge în gură şi cu o durere intensă, ca un foc alb arzându-mi îndărătul buzelor. Când mi-am întors capul într-o parte am văzut ceea ce am presupus că erau bucăţile a doi dinţi rupţi pe podea. Mâna tatălui meu m-a înşfăcat de gât şi m-a ridicat.

- Unde-i?

- Tată, te rog...

M-a izbit cu faţa de perete cu toată puterea, iar lovitura la cap m-a făcut să-mi pierd echilibrul şi să mă prăbuşesc ca un sac de oase. M-am târât până într-un colţ şi am rămas acolo, ghemuit, uitându-mă cum tatăl meu deschide dulapul, scoate cele câteva haine pe care le aveam şi le aruncă pe jos. A cercetat prin sertare şi prin lăzi fără a găsi cartea până când, istovit, s-a întors către mine. Am închis ochii şi m-am chircit lângă perete, aşteptând încă o lovitură, care n-a mai venit. Am deschis ochii şi l-am văzut pe tatăl meu şezând pe pat şi plângând sufocat şi ruşinat. Când a văzut că-l privesc, a ieşit în fugă pe scări în jos. I-am ascultat ecoul paşilor îndepărtându-se în tăcerea zorilor, şi abia când am ştiut că e departe m-am târât până la pat şi am scos cartea din ascunzătoarea de sub saltea. M-am îmbrăcat şi, cu romanul sub braţ, am ieşit în stradă.

O pânză de ceaţă cobora peste strada Santa Ana când am ajuns la poarta librăriei. Librarul şi fiul său locuiau la primul etaj al aceleiaşi clădiri. Ştiam că şase dimineaţa nu era o oră potrivită să sun la uşa nimănui, dar singurul meu gând în clipa aceea era să salvez acea carte, şi eram încredinţat că, dacă tatăl meu o găsea când revenea acasă, avea s-o distrugă cu toată furia pe care o avea în sânge.

Am apăsat soneria şi am aşteptat. A trebuit să insist de două sau trei ori până când am auzit uşa de la balcon deschizându-se şi am văzut cum bătrânul Sempere, în halat şi papuci, apărea şi mă privea uluit. O jumătate de minut mai târziu, a coborât să-mi deschidă şi, de îndată ce mi-a văzut faţa, orice umbră de supărare s-a evaporat. A îngenuncheat lângă mine şi m-a susţinut de braţe.

- Doamne sfinte! Ce-ai păţit? Cine ţi-a făcut asta?

- Nimeni. Am căzut.

I-am întins cartea.

- Am venit să v-o înapoiez, fiindcă nu vreau să păţească ceva...

Sempere m-a privit în tăcere. M-a luat în braţe şi m-a urcat la etaj. Fiul său, un băiat de doisprezece ani, atât de timid încât eu nu-mi aminteam să-i fi auzit glasul vreodată, se trezise când îl auzise pe taică-său şi aştepta sus, pe palier. Când mi-a văzut sângele de pe faţă, şi-a privit tatăl speriat.

- Sună-l pe doctorul Campos.