Curând, Misterele Barcelonei au scos la lumină o mică vedetă a ficţiunii de foileton, o eroină pe care o imaginasem aşa cum numai la şaisprezece ani îţi poţi imagina o femme fatale. Chloe Pennanyer era prinţesa întunecată a tuturor vampelor. Prea inteligentă şi încă şi mai sucită, Chloe Permanyer purta mereu cele mai incendiare noutăţi în materie de corsaje fine şi oficia ca amantă şi mână stângă a enigmaticului Baltasar Morel, creier al lumii interlope ce trăia într-o locuinţă
subterană populată cu automate şi relicve macabre, a cărei intrare secretă se afla în tunelurile îngropate sub catacombele din Cartierul Gotic. Metoda preferată de Chloe pentru a-şi elimina victimele era să le seducă printr-un dans hipnotic în care îşi scotea podoabele, pentru ca mai apoi să
le sărute cu un ruj otrăvit care le paraliza toţi muşchii corpului şi le ucidea prin asfixiere, în tăcere, în timp ce ea le privea în ochi, pentru care, în prealabil, lua un antidot dizolvat în Dom Perignon din rezervele pentru cunoscători. Chloe şi Baltasar îşi aveau propriul lor cod de onoare: nu lichidau decât pleava şi curăţau lumea de mardeiaşi, de nemernici, de făţarnici, de fanatici, de vicleni dogmatici şi de orice fel de cretini care făceau din această lume un loc mai mizerabil decât puteau suporta ceilalţi, în numele unor drapele, al unor zei, al unor limbi, al unor popoare sau al oricărui alt gunoi îndărătul căruia îşi ascundeau lăcomia şi meschinăria. Pentru mine erau nişte eroi heterodocşi, ca toţi eroii autentici. Pentru don Basilio, ale cărui gusturi literare se opriseră la epoca de aur a poeziei spaniole, toată această poveste era o sminteală de dimensiuni colosale - însă ţinând seama că
naraţiunile mele erau bine primite, îmi tolera extravaganţele şi le atribuia unui exces de înfierbântare juvenilă.
- Dumneata ai mai multă iscusinţă decât bun-gust, Martin. Boala de care suferi are un nume, grand guignol, care este pentru dramaturgie cam ceea ce este sifilisul pentru părţile ruşinoase. Poate că e plăcut când îl obţii, însă din acel moment o iei cu totul la vale. Ar trebui să-i citești pe clasici, ori cel
[2]
puţin pe don Benito Perez Galdos , pentru a-ţi înălţa aspiraţiile literare.
- Dar cititorilor le plac povestirile, argumentam eu.
- Meritul nu-i al dumitale. E al concurenţei, care e atât de proastă şi de pedantă, încât e în stare să
aducă un măgar în stare catatonică după mai puţin de un paragraf. Poate că te vei maturiza odată
naibii şi vei cădea din copacul fructului oprit.
Eu încuviinţam simulând remuşcarea, însă în sinea mea mă bucuram de acele cuvinte interzise, grand guignol , şi îmi spuneam că orice cauză, oricât de frivolă, avea nevoie de un campion care să-i apere onoarea.
Începeam să mă simt cel mai norocos dintre muritori când am descoperit că pe câţiva colegi de la ziar îi incomoda faptul că mezinul şi mascota oficială a redacţiei începuse să facă primii paşi în lumea literelor, în timp ce propriile lor aspiraţii şi ambiţii literare lâncezeau de ani de zile într-un cenuşiu limb al mizeriilor. Faptul că cititorii lecturau cu aviditate şi că apreciau acele povestiri modeste mai mult decât orice alt conţinut publicat în ziarul nostru în ultimii douăzeci de ani nu făcea altceva decât să înrăutățească lucrurile. În doar câteva săptămâni, am văzut cum mândria rănită a celor pe care până nu demult îi considerasem singura mea familie îi preschimba într-un tribunal ostil ce începea să nu mă mai salute, să nu-mi mai adreseze o vorbă şi se complăcea în a-şi cizela talentul pizmaş dedicându-mi expresii de ironie şi dispreţ, pe la spate. Norocul meu de neînţeles se datora ajutorului lui Pedro Vidal, ignoranţei şi prostiei abonaţilor noştri şi paradigmei naţionale întinse şi bine nutrite care stipula fără rezerve că dobândirea unei anumite cote de succes, în orice mediu profesional, era dovada irefutabilă a incapacităţii şi a lipsei de merite.
Ţinând seama de acea neaşteptată şi mârşavă întorsătură a evenimentelor, Vidal căuta să mă
îmbărbăteze, însă eu începeam să bănuiesc că zilele în redacţie îmi erau numărate.
- Invidia e religia mediocrilor. Îi întăreşte, răspunde neliniştilor care îi rod pe dinăuntru şi, în cele din urmă, le nimiceşte sufletul şi le îngăduie să-şi justifice meschinăria şi lăcomia până când ajung să
creadă că sunt nişte virtuţi şi că porţile cerului li se vor deschide doar nefericiţilor ca ei, care trec prin viaţă fără să lase altă urmă în afară de încercările lor dosnice de a-i înjosi pe ceilalţi şi de a-i exclude, iar dacă se poate de a-i distruge, pe cei care, prin simplul fapt că există şi că sunt cine sunt, le pun lor în evidenţă sărăcia de spirit, de minte şi de valoare. Fericit cel la care latră cretinii, căci sufletul său niciodată nu le va aparţine.
- Amin, convenea don Basilio. Dacă nu v-aţi fi născut bogat, trebuia să fiţi preot. Sau revoluţionar.
Cu asemenea predici, îl faci să se prosterneze în pocăinţă chiar şi pe un episcop.
- Da, râdeţi dumneavoastră, protestam eu. Dar cel pe care nu-l pot ei suporta nici de-o culoare eu sunt.
În ciuda evantaiului de duşmănii şi suspiciuni pe care strădaniile mele mi-l plăsmuiau, trista realitate era că, în pofida ifoselor mele de autor popular, salariul nu-mi ajungea decât ca să-mi duc traiul la limită, să cumpăr mai multe cărţi decât aveam timp să citesc şi să închiriez o cămăruţă într-o pensiune îngropată pe o străduţă de lângă strada Princesa, condusă de o galiţiană evlavioasă ce răspundea la numele de dona Carmen. Dona Carmen pretindea discreţie şi schimba aşternuturile o dată pe lună, motiv pentru care îşi sfătuia locatarii să se abţină de a ceda ispitelor onanismului ori de a intra în pat cu hainele murdare. Nu era nevoie să îngrădească prezenţa femeilor în odăi, întrucât în toată Barcelona nu exista nici măcar o femeie care ar fi acceptat să intre în gaura aceea, nici dacă ai fi ameninţat-o cu moartea. Acolo am învăţat că, în viaţă, aproape totul se uită, începând cu mirosurile, şi că dacă aspiram la ceva pe lume era să nu mor într-un asemenea loc. În ceasurile de deprimare, cele mai multe, îmi spuneam că, dacă ceva are să mă scoată de acolo înainte să mă
îmbolnăvesc de tuberculoză, acel ceva era literatura, iar dacă pe cineva îl mânca în suflet sau prin părţile ruşinoase, din partea mea n-avea decât să se scarpine cu o cărămidă.
În fiecare duminică, în orele când se ţinea slujba, iar dona Carmen pleca la întâlnirea ei săptămânală cu Cel de Sus, chiriaşii profitau pentru a se reuni în camera celui mai în vârstă dintre noi toţi, un nefericit pe nume Heliodoro, care în tinereţe visa să ajungă matador, dar care până la urmă
rămăsese să comenteze coridele şi să spele closetele din aripa expusă la soare a arenei din Plaza Monumental.
- Arta luptei cu tauri a murit, proclama el. Acum totul e un comerţ al crescătorilor lacomi şi al toreadorilor fără suflet. Publicul nu ştie să facă deosebirea între arta luptei cu tauri pentru masele ignorante şi o prestaţie artistică pe care doar cunoscătorii o pot aprecia.
- Vai, dacă vi s-ar fi oferit dumneavoastră ocazia, don Heliodoro, alta ar fi fost acum situaţia.
- Chestia e că în ţara asta n-au câştig de cauză decât incapabilii.
- Asta aşa e.
După predica săptămânală a lui don Heliodoro urma petrecerea. Îngrămădiţi ca nişte cârnaţi lângă
ferestruica încăperii, locatarii puteau să vadă şi să audă prin luminator gâfâielile unei vecine din clădirea alăturată, Marujita, poreclită Ardeiaşul din pricina vorbelor ei usturătoare şi a generoasei sale anatomii în formă de ardei gras. Marujita îşi câştiga bănuţii frecând stabilimente de categorie inferioară, dar zilele de duminică şi sărbătorile ce se cuvin respectate le dedica unui seminarist care sosea incognito în oraş cu trenul de la Manresa şi se angaja cu energie şi poftă în cunoaşterea păcatului. Tovarăşii mei de locuinţă tocmai stăteau lipiţi de fereastră pentru a prinde o privelişte fugară a bucilor titanice ale Marujitei în una din acele mişcări de du-te-vino care le întindeau pe geamul ferestruicii ca pe un aluat de colaci de Paşti, când se auzi soneria pensiunii. Cum nimeni nu se încumeta să meargă să deschidă, riscând astfel să piardă un loc cu vedere bună la spectacol, m-am lăsat păgubaş de dorinţa de a mă alătura grămezii şi m-am îndreptat spre uşă. Când am deschis, m-am pomenit cu o privelişte insolită şi improbabilă într-un cadru atât de mizerabil. Don Pedro Vidal, într-o vervă de zile mari şi în costumul său de mătase italiană, zâmbea pe palier.
- S-a făcut lumină, zise el intrând fără să mai aştepte să fie poftit.
Vidal se opri să contemple sala care ţinea loc de sufragerie şi de agora în acea cocioabă, şi suspină dezgustat.
- Poate că-i mai bine să mergem în odaia mea, am sugerat eu.
L-am condus până în cameră la mine. Strigătele şi ovaţiile colocatarilor mei în cinstea Marujitei şi a acrobaţiilor ei venerice perforau pereţii de veselie.
- Ce loc vesel, comentă Vidal.
- Fiţi bun şi poftiţi în apartamentul prezidenţial, don Pedro, l-am invitat eu.
Am intrat şi am închis uşa. După o privire cât se poate de sumară aruncată prin cameră, a luat loc pe singurul scaun existent şi m-a privit posac. Nu-mi venea prea greu să-mi imaginez impresia pe care i-o produsese modestul meu cămin.
- Cum vi se pare?
- Încântător. Mai că m-aş muta şi eu aici.
Pedro Vidal locuia în Vila Helius, un căsoi modernist monumental cu trei etaje şi un turn, situat pe
