În ciuda evantaiului de duşmănii şi suspiciuni pe care strădaniile mele mi-l plăsmuiau, trista realitate era că, în pofida ifoselor mele de autor popular, salariul nu-mi ajungea decât ca să-mi duc traiul la limită, să cumpăr mai multe cărţi decât aveam timp să citesc şi să închiriez o cămăruţă într-o pensiune îngropată pe o străduţă de lângă strada Princesa, condusă de o galiţiană evlavioasă ce răspundea la numele de dona Carmen. Dona Carmen pretindea discreţie şi schimba aşternuturile o dată pe lună, motiv pentru care îşi sfătuia locatarii să se abţină de a ceda ispitelor onanismului ori de a intra în pat cu hainele murdare. Nu era nevoie să îngrădească prezenţa femeilor în odăi, întrucât în toată Barcelona nu exista nici măcar o femeie care ar fi acceptat să intre în gaura aceea, nici dacă ai fi ameninţat-o cu moartea. Acolo am învăţat că, în viaţă, aproape totul se uită, începând cu mirosurile, şi că dacă aspiram la ceva pe lume era să nu mor într-un asemenea loc. În ceasurile de deprimare, cele mai multe, îmi spuneam că, dacă ceva are să mă scoată de acolo înainte să mă

îmbolnăvesc de tuberculoză, acel ceva era literatura, iar dacă pe cineva îl mânca în suflet sau prin părţile ruşinoase, din partea mea n-avea decât să se scarpine cu o cărămidă.

În fiecare duminică, în orele când se ţinea slujba, iar dona Carmen pleca la întâlnirea ei săptămânală cu Cel de Sus, chiriaşii profitau pentru a se reuni în camera celui mai în vârstă dintre noi toţi, un nefericit pe nume Heliodoro, care în tinereţe visa să ajungă matador, dar care până la urmă

rămăsese să comenteze coridele şi să spele closetele din aripa expusă la soare a arenei din Plaza Monumental.

- Arta luptei cu tauri a murit, proclama el. Acum totul e un comerţ al crescătorilor lacomi şi al toreadorilor fără suflet. Publicul nu ştie să facă deosebirea între arta luptei cu tauri pentru masele ignorante şi o prestaţie artistică pe care doar cunoscătorii o pot aprecia.

- Vai, dacă vi s-ar fi oferit dumneavoastră ocazia, don Heliodoro, alta ar fi fost acum situaţia.

- Chestia e că în ţara asta n-au câştig de cauză decât incapabilii.

- Asta aşa e.

După predica săptămânală a lui don Heliodoro urma petrecerea. Îngrămădiţi ca nişte cârnaţi lângă

ferestruica încăperii, locatarii puteau să vadă şi să audă prin luminator gâfâielile unei vecine din clădirea alăturată, Marujita, poreclită Ardeiaşul din pricina vorbelor ei usturătoare şi a generoasei sale anatomii în formă de ardei gras. Marujita îşi câştiga bănuţii frecând stabilimente de categorie inferioară, dar zilele de duminică şi sărbătorile ce se cuvin respectate le dedica unui seminarist care sosea incognito în oraş cu trenul de la Manresa şi se angaja cu energie şi poftă în cunoaşterea păcatului. Tovarăşii mei de locuinţă tocmai stăteau lipiţi de fereastră pentru a prinde o privelişte fugară a bucilor titanice ale Marujitei în una din acele mişcări de du-te-vino care le întindeau pe geamul ferestruicii ca pe un aluat de colaci de Paşti, când se auzi soneria pensiunii. Cum nimeni nu se încumeta să meargă să deschidă, riscând astfel să piardă un loc cu vedere bună la spectacol, m-am lăsat păgubaş de dorinţa de a mă alătura grămezii şi m-am îndreptat spre uşă. Când am deschis, m-am pomenit cu o privelişte insolită şi improbabilă într-un cadru atât de mizerabil. Don Pedro Vidal, într-o vervă de zile mari şi în costumul său de mătase italiană, zâmbea pe palier.

- S-a făcut lumină, zise el intrând fără să mai aştepte să fie poftit.

Vidal se opri să contemple sala care ţinea loc de sufragerie şi de agora în acea cocioabă, şi suspină dezgustat.

- Poate că-i mai bine să mergem în odaia mea, am sugerat eu.

L-am condus până în cameră la mine. Strigătele şi ovaţiile colocatarilor mei în cinstea Marujitei şi a acrobaţiilor ei venerice perforau pereţii de veselie.

- Ce loc vesel, comentă Vidal.

- Fiţi bun şi poftiţi în apartamentul prezidenţial, don Pedro, l-am invitat eu.

Am intrat şi am închis uşa. După o privire cât se poate de sumară aruncată prin cameră, a luat loc pe singurul scaun existent şi m-a privit posac. Nu-mi venea prea greu să-mi imaginez impresia pe care i-o produsese modestul meu cămin.

- Cum vi se pare?

- Încântător. Mai că m-aş muta şi eu aici.

Pedro Vidal locuia în Vila Helius, un căsoi modernist monumental cu trei etaje şi un turn, situat pe

povârnişul ce urcă prin cartierul Pedralbes, la intersecţia străzilor Abadesa Olzet şi Panama. Casa fusese un dar pe care tatăl său i-l făcuse cu zece ani în urmă, cu speranţa că îi va veni mintea la cap şi-şi va întemeia o familie, o ispravă în care Vidal era deja cu câţiva lustri în întârziere. Viaţa îl binecuvântase pe don Pedro Vidal cu multe talente, printre acestea numărându-se şi decepţionarea şi jignirea tatălui său prin fiecare gest şi prin fiecare pas pe care îl făcea. Faptul de a-l vedea fraternizând cu nedoriţi ca mine nu ameliora situaţia. Îmi amintesc cum odată, când l-am vizitat pe mentorul meu ca să-i duc nişte hârtii de la ziar, am dat peste patriarhul clanului Vidal într-una din sălile de la Vila Helius. Când m-a zărit, tatăl lui don Pedro mi-a poruncit să-i aduc un pahar de limonadă şi o cârpă curată ca să-i curăţ o pată de pe rever.

- Cred că mă confundaţi, domnule. Nu sunt servitor ...

Mi-a adresat un surâs care lămurea ordinea lucrurilor în lume fără să mai fie nevoie de cuvinte.

- Cel care te confunzi eşti tu, băiete. Eşti servitor, fie că ştii sau nu ştii. Cum te cheamă?

- David Martin, domnule. Patriarhul îmi degustă numele.

- Ascultă-mi sfatul, David Martin. Pleacă din casa asta şi întoarce-te la locul tău. Te vei scuti de multe probleme şi mă vei scuti şi pe mine.

Nu i-am mărturisit-o niciodată lui don Pedro, însă imediat am dat fuga la bucătărie după limonadă

şi cârpă şi mi-am petrecut un sfert de ceas curăţând haina marelui bărbat. Umbra clanului era alungită

şi, oricât de mult îi plăcea lui don Pedro să afişeze o nonşalanţă de boem, întreaga sa viaţă era o prelungire a reţelei familiale. Vila Helius era situată în mod convenabil, la cinci minute de marea reşedinţă părintească ce domina tronsonul superior al bulevardului Pearson, un amalgam de balustrade, scări şi mansarde care, asemenea unei catedrale, contempla din depărtare întreaga Barcelonă aşa cum un copil îşi contemplă jucăriile împrăştiate. În fiecare zi, o expediţie alcătuită din doi servitori şi o bucătăreasă din casa mare, aşa cum era numit domiciliul părintesc în anturajul familiei Vidal, făcea drumul până la Vila Helius pentru a curăţa, lustrui, călca, găti şi matlasa existenţa înstăritului meu protector într-un aşternut de comoditate şi de perpetuă uitare a stingheritoarelor sâcâieli ale vieţii cotidiene. Don Pedro se deplasa prin oraş într-un sclipitor Hispano-Suiza condus de şoferul familiei, Manuel Sagnier, şi probabil că niciodată în viaţa lui nu urcase într-un tramvai. Ca unui copil bun de palat şi viţă veche, lui Vidal îi scăpa farmecul acela lugubru şi gălbejit al pensiunilor ieftine din Barcelona acelei epoci.

- Cu toată sinceritatea, don Pedro.

- Locul ăsta parcă-i o temniţă, proclamă el în cele din urmă. Nu ştiu cum poţi locui aici.

- La salariul pe care-l am, foarte greu.

- Dacă e nevoie, îţi plătesc eu cât îţi mai trebuie ca să locuieşti într-un loc unde să nu miroase a sulf sau a pişat.

- Nici prin gând să nu vă treacă.

Vidal suspină.

- A murit din mândrie, în asfixia cea mai deplină. Iată, un epitaf gratis.

Câteva clipe, Vidal se foi încoace şi încolo prin încăpere fără să sufle o vorbă, oprindu-se să-mi inspecteze minusculul dulap, să se uite pe fereastră cu o mutră îngreţoşată, să pipăie vopseaua verzuie ce acoperea pereţii şi să lovească uşor cu degetul arătător în becul gol ce atârna de tavan, ca şi când ar fi vrut să verifice calitatea infimă a tuturor acestor lucruri.

- Ce vânt vă aduce pe aici, don Pedro? E prea mult aer curat prin Pedralbes?

- Nu vin de acasă. Vin de la ziar.

- Aşa. Şi?

- Eram curios să văd pe unde locuieşti şi, în plus, ţi-am adus ceva.

Scoase din haină un plic din pergament alb şi mi-l întinse.

- A sosit azi la redacţie, pe numele tău.

Am luat plicul şi l-am examinat. Era închis cu un sigiliu de ceară pe care se desluşea silueta unei figuri înaripate. Un înger. În afară de asta, singurul lucru ce putea fi văzut era numele meu, scris îngrijit cu o caligrafie stacojie de un aspect elegant.

- Cine l-a trimis? am întrebat intrigat. Vidal ridică din umeri.

- Vreun admirator. Sau vreo admiratoare. Nu ştiu. Des chide-1.

Am deschis plicul cu precauţie şi am scos din el o foaie împăturită pe care, cu aceeaşi caligrafie, se puteau citi rândurile de mai jos:

Scumpul meu prieten,

Îmi permit să-ţi scriu ca să-ţi transmit admiraţia mea şi să te felicit pentru succesul de care s-abucurat Misterele Barcelonei în această perioadă în paginile ziarului La Voz de la Industria. Caun cititor şi iubitor al literaturii bune, îmi face o mare plăcere să întâlnesc o nouă voce debordândde talent, atât de tânără şi de promiţătoare. Îngăduie-mi, aşadar, ca dovadă a recunoştinţei pecare ţi-o port pentru ceasurile plăcute pe care mi le-a oferit lectura povestirilor dumitale, să teinvit la o mică surpriză care sper că îţi va face plăcere, în această noapte la ora 12, la localul "ElEnsueno" din Raval. Te voi aştepta.

Cu drag, A.C.