Pereţii erau carbonizaţi şi cea mai mare parte din tavan se prăbuşise. Puteam vedea pânza de nori negri ce străbăteau cerul şi luna care proiecta un nimb argintiu peste scheletul metalic a ceea ce fusese divanul. Atunci am auzit podeaua scârţâind în spatele meu şi m-am întors rapid, înţelegând că
nu eram singur în acel loc. O siluetă întunecată şi ascuţită, de bărbat, se contura în dreptul intrării dinspre coridor. Nu îi puteam citi chipul, dar eram sigur că mă observă. A rămas acolo, nemişcat ca un păianjen, timp de câteva secunde, cât mi-a luat până să reacţionez şi să fac un pas spre el. Într-o clipită, silueta s-a retras în întuneric şi, când am ajuns în salon, nu mai era nimeni. Un şuvoi de lumină de la o firmă suspendată de partea cealaltă a străzii a inundat sala pentru o secundă, dezvăluind o grămăjoară de dărâmături îngrămădite lângă perete. M-am apropiat şi am îngenuncheat în faţa rămăşiţelor roase de flăcări, de unde ceva ieşea la iveală. Nişte degete. Am îndepărtat cenuşa care le acoperea şi, treptat, s-a configurat conturul unei mâini. Am apucat-o şi, când am tras de ea, am văzut că era retezată în dreptul încheieturii. Am recunoscut-o de îndată şi am priceput că mâna acelei copile, despre care crezusem că era din lemn, de fapt era de porţelan. I-am dat drumul peste grămada de rămăşiţe şi am plecat.
M-am întrebat dacă nu cumva mi-l închipuisem pe străinul acela, fiindcă nu exista nici o urmă a paşilor săi prin praf.
Am coborât din nou în stradă şi m-am oprit în dreptul clădirii, scrutând de pe trotuar ferestrele
primului etaj, complet zăpăcit. Oamenii treceau pe lângă mine râzând, neluându-mi în seamă prezenţa.
Am încercat să găsesc silueta acelui străin prin forfota de lume. Ştiam că e acolo, probabil la doar câţiva metri, observându-mă. Imediat am trecut strada şi am intrat într-o cafenea înghesuită, înţesată
de oameni. Am izbutit să-mi găsesc un loc la tejghea şi i-am făcut semn ospătarului.
- Ce doriţi?
Aveam gura uscată şi nisipoasă. - O bere, am improvizat eu.
În timp ce ospătarul îmi turna băutura, m-am aplecat în faţă.
- Auziţi, ştiţi cumva dacă localul de vizavi, "El Ensueno", s-a închis?
Ospătarul lăsă paharul pe tejghea şi se uită la mine ca la un tâmpit.
- S-a închis acum cincisprezece ani, zise el.
- Sunteţi sigur?
- Bineînţeles. După incendiu nu s-a mai deschis. Altceva?
Am făcut semn că nu.
- Vă costă patru centime.
Am plătit consumaţia şi am plecat de acolo fără să mă ating de pahar.
A doua zi am ajuns la redacţia ziarului înainte de program şi m-am dus ţintă la arhivele de la subsol. Cu ajutorul lui Matias, responsabilul, şi călăuzindu-mă după ce-mi spusese ospătarul, am început să consult primele pagini ale ziarului La Voz de la Industria din urmă cu cincisprezece ani.
Mi-a luat vreo patruzeci de minute până când am găsit povestea, de fapt o scurtă notiţă. Incendiul avusese loc în zorii zilei de Corpus Dei din anul 1903. Şase persoane au pierit surprinse de flăcări: un client, patru din fetele angajate şi o fetiţă care lucra acolo. Poliţia şi pompierii indicaseră drept cauză a tragediei o lampă cu gaz defectă, cu toate că patronatul unei parohii din apropiere invoca răsplata divină şi intervenția Sfântului Duh ca factori determinanți.
Întorcându-mă la pensiune, m-am întins în patul din camera mea şi am încercat zadarnic să aţipesc.
Am scos din buzunar cartea de vizită a acelui străin binefăcător pe care o găsisem în mână când m-am trezit pe divanul lui Chloe şi am recitit în semiîntuneric cuvintele scrise pe verso: mari speranţe.
5
În lumea mea, speranţele, mari şi mici, rareori se preschimbau în realitate. Până cu câteva luni în urmă, singura mea dorinţă arzătoare din fiecare noapte când mă duceam la culcare era să pot aduna într-o bună zi suficient curaj ca să intru în vorbă cu fata şoferului mentorului meu, Cristina, şi să
treacă ceasurile ce mă despărţeau de zori ca să revin în redacţia ziarului. Acum, inclusiv acel refugiu începea să-mi scape printre degete. Poate că, dacă într-una din strădaniile mele eşuam răsunător, aş fi izbutit să-mi redobândesc afecţiunea colegilor mei, îmi spuneam. Poate că dacă scriam ceva atât de mediocru şi de abject încât nici un cititor să nu fie capabil să treacă de primul paragraf, păcatele tinereţii mele aveau să-mi fie iertate. Poate că nu era un preţ prea mare ca să mă pot simţi din nou acasă. Poate.
Ajunsesem la ziarul La Voz de la Industria cu mulţi ani în urmă, de mână cu tatăl meu, un bărbat chinuit şi lipsit de noroc care, când s-a întors din războiul din Filipine, s-a pomenit într-un oraş care prefera să nu-l recunoască şi cu o soţie care deja îl uitase şi care, la doi ani după întoarcerea lui, s-a hotărât să-l părăsească. Când a făcut aceasta, l-a lăsat cu sufletul sfâşiat şi cu un fiu pe care nu şi-l dorise niciodată şi cu care nu ştia ce să facă. Tatăl meu, care abia ştia să-şi scrie şi să-şi citească
propriul nume, n-avea nici un căpătâi. Tot ce învăţase în război era cum să omoare alţi oameni asemenea lui înainte ca aceştia să-l omoare pe el, întotdeauna în numele unor cauze măreţe şi găunoase, care se dovedeau cu atât mai absurde şi mai josnice cu cât te apropiai mai mult de câmpul de luptă.
Când s-a întors de la război, tatăl meu, care părea un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât atunci când plecase, şi-a căutat o slujbă pe la diferitele întreprinderi industriale din Pueblo Nuevo şi prin cartierul Sant Marti. Nu izbutea să se angajeze decât pentru câteva zile şi, mai devreme sau mai târziu, îl vedeam întorcându-se acasă cu privirea ticăloşită de ranchiună. Cu timpul, în lipsa oricărei alternative, a acceptat un post ca paznic de noapte la ziarul La Voz de la Industria. Leafa era modestă, însă lunile treceau şi, pentru prima oară de la întoarcerea lui din război, se părea că nu mai intră în încurcături. Pacea a fost de scurtă durată. Curând, unii dintre vechii săi camarazi de arme, nişte cadavre vii, care se întorseseră mutilaţi la trup şi la suflet pentru a constata că cei care îi trimiseseră la moarte în numele lui Dumnezeu şi al patriei acum îi scuipau în faţă, l-au implicat în nişte afaceri necurate pentru care era prea mărunt şi pe care niciodată n-a apucat să le înţeleagă.
Adesea, tatăl meu dispărea câte două zile, iar când se întorcea mâinile şi hainele îi miroseau a praf de puşcă, iar buzunarele a bani. Atunci se refugia în camera lui şi, deşi credea că nu-mi dau seama, îşi injecta, puţin sau mult, tot ceea ce izbutise să facă rost. La început nu închidea uşa niciodată, însă
într-o zi m-a surprins cum îl pândeam şi mi-a tras o scatoalcă de mi-au crăpat buzele. Apoi m-a îmbrăţişat până când braţele i s-au istovit şi a rămas întins pe podea, cu acul încă agăţat în piele. I-am scos seringa şi l-am învelit cu o pătură. După acel incident, a început să se încuie în cameră.
Locuiam într-o mică mansardă suspendată deasupra şantierului noii săli de concerte menite să
adăpostească Palau de la Musica del Orfeo Catala. Era un loc rece şi înghesuit, în care vântul şi umezeala păreau să-şi râdă de grosimea zidurilor. Obişnuiam să mă aşez în balconaş, cu picioarele atârnând, ca să mă uit cum trec oamenii şi să contemplu acel recif de sculpturi şi coloane imposibile care creştea peste stradă şi pe care uneori mi se părea că-l pot atinge cu degetele, iar alteori, de cele
mai multe ori, îmi părea la fel de îndepărtat ca şi luna. Am fost un copil slab şi bolnăvicios, cu înclinaţie spre febră şi spre infecţii care mă târau până la marginea mormântului, dar care, în ultima clipă, se răzgândeau şi plecau în căutarea unei prăzi mai însemnate. Când mă îmbolnăveam, tatăl meu sfârşea prin a-şi pierde răbdarea şi, după a doua noapte de veghe, obişnuia să mă lase în grija vreunei vecine şi dispărea de acasă pentru câteva zile. Cu timpul, am început să bănuiesc că
nădăjduia să mă găsească mort la întoarcere şi astfel să se vadă eliberat de povara acelui copil cu sănătate şubredă care nu-i era de nici un folos.
Nu o dată mi-am dorit să se întâmple chiar aşa, însă tatăl meu mereu se întorcea şi mă găsea în viaţă, bine mersi şi un pic mai înalt. Mama Natură nu avea nici o reţinere în a mă delecta cu întinsa ei gamă de boli şi mizerii, însă n-a găsit niciodată modalitatea de a-mi aplica pe deplin legea gravitaţiei. Împotriva oricărui pronostic, am supravieţuit acelor primi ani făcând echilibristică pe frânghia unei copilării dinainte de epoca penicilinei. Pe atunci, moartea încă nu trăia în anonimat, ea putând fi văzută şi mirosită peste tot, devorând suflete ce încă nu avuseseră vreme nici să
păcătuiască.
Încă de pe vremea aceea, singurii mei prieteni erau făcuţi din hârtie şi cerneală. La şcoală, învăţasem să citesc şi să scriu cu mult înaintea celorlalţi copii din cartier. Acolo unde colegii mei vedeau dâre de cerneală pe nişte pagini de neînţeles, eu vedeam lumină, străzi şi oameni. Cuvintele şi misterul ştiinţei lor oculte mă fascinau şi îmi păreau a fi o cheie cu care se putea deschide o lume infinită, la adăpost de acea casă, de acele străzi şi de acele zile tulburi în care chiar şi eu puteam intui că mă aşteaptă o soartă nu tocmai strălucită. Tatălui meu nu-i plăcea să vadă cărţi în casă. Pe lângă literele pe care nu le putea descifra, exista în ele ceva care-l ofensa. Îmi spunea că atunci când voi împlini zece ani mă va pune să muncesc şi că ar fi fost mai bine să-mi scot din cap toate păsărelele alea fiindcă, altminteri, voi sfârşi prin a deveni un nenorocit şi un muritor de foame. Eu ascundeam cărţile sub saltea şi îl aşteptam să plece sau să adoarmă ca să pot citi. Odată m-a surprins citind în timpul nopţii şi l-a apucat furia. Mi-a smuls cartea din mână şi a azvârlit-o pe fereastră.
- Dacă te mai prind că faci risipă de curent ca să citeşti prostiile alea o să-ţi pară rău.
Tatăl meu nu era un om zgârcit şi, în ciuda sărăciei prin care treceam, atunci când putea îmi scăpa câţiva bănuţi ca să-mi cumpăr dulciuri la fel ca şi ceilalţi copii din cartier. Era convins că îi cheltuiam pe acadele, seminţe sau caramele, însă eu îi păstram într-o cutie de cafea, sub pat, iar când adunam câte patru sau cinci reali dădeam fuga să-mi cumpăr câte o carte fără ştirea lui.
Locul meu preferat din tot oraşul era librăria "Sempere şi Fiii" de pe strada Santa Ana. Locul acela, mirosind a hârtie veche şi a praf, era sanctuarul şi refugiul meu. Librarul îmi dădea voie să mă
