Băiatul dădu din cap afirmativ şi alergă la telefon. L-am auzit vorbind şi am constatat că nu era mut. Cei doi mi-au adus un fotoliu din sufragerie şi m-au spălat de sângele de pe răni, aşteptând venirea doctorului.
- Nu vrei să-mi spui cine ţi-a făcut asta?
N-am zis nimic. Sempere nu ştia unde locuiesc şi nu aveam de gând să-i dau idei.
- A fost taică-tău? Mi-am ferit privirea.
- Nu. Am căzut.
Doctorul Campos, care locuia la cinci sau şase uşi mai încolo, a sosit în cinci minute. M-a examinat din cap până-n picioare, palpând vânătăile şi îngrijind tăieturile cu toată delicateţea de care era în stare. Era limpede că îi ard ochii de indignare, dar n-a zis nimic.
- Nu sunt fracturi, dar unele lovituri vor dura şi vor durea câteva zile. Dinţii aceia doi vor trebui scoşi. S-au pierdut bucăţi din ei şi există riscul de infecţie.
După plecarea doctorului, Sempere mi-a pregătit un pahar de lapte călduţ cu cacao şi m-a urmărit, zâmbind, cum îl beau.
- Toate astea ca să salvezi Marile speranţe, carevasăzică...
Am ridicat din umeri. Tatăl şi fiul se priviră cu un zâmbet complice.
- Data viitoare când vrei să salvezi o carte, să o salvezi cu adevărat, să nu-ţi pui viaţa în pericol.
Îmi spui mie şi eu o să te duc într-un loc secret unde cărţile nu mor niciodată şi unde nimeni nu le poate distruge.
I-am privit pe amândoi, intrigat.
- Ce loc e ăsta?
Sempere îmi făcu din ochi şi îmi adresă zâmbetul acela misterios care părea împrumutat dintr-un roman de-al lui Alexandre Dumas şi care, se spunea, era marca familiei.
- Toate la vremea lor, prietene. Toate la vremea lor.
Tatăl meu şi-a petrecut toată săptămâna aceea cu ochii lipiţi de podea, ros de remuşcări. A cumpărat un bec nou şi chiar mi-a zis că, dacă vreau să-l aprind, s-o fac, dar nu pentru mult timp, deoarece curentul costă foarte mult. Am preferat să nu mă joc cu focul. În ziua de sâmbătă din acea săptămână, tatăl meu a vrut să-mi cumpere o carte şi s-a dus la o librărie de pe strada Palla, vizavi de vechile ziduri romane, prima şi ultima în care punea piciorul, însă cum nu putea să citească titlurile de pe cotorul sutelor de cărţi expuse, a ieşit cu mâna goală. Mai apoi mi-a dat bani, mai mulţi decât de obicei, şi mi-a spus să-mi cumpăr ce vreau. Mi s-a părut un moment potrivit ca să aduc în discuţie un subiect pentru care de mult nu găsisem un moment oportun.
- Dona Mariana, învăţătoarea, mi-a spus să te întreb dacă poţi trece într-o zi pe la şcoală să stai de vorbă cu ea,. am zis eu ca din întâmplare.
- Să stau de vorbă despre ce? Ce-ai făcut?
- Nimic, tată. Dona Mariana vrea să stea de vorbă cu dumneata despre educaţia mea pe viitor.
Spune că am posibilităţi şi că ea crede că m-ar putea ajuta să obţin o bursă cu care să intru la piarişti...
- Cine se crede femeia aia de-ţi împuie capul cu păsărele şi-ţi spune că o să te bage într-un colegiu pentru filfizoni? Tu ştii cine sunt oamenii ăia? Ştii cum o să se uite la tine şi cum o să se poarte cu tine când o să afle de unde vii?
Mi-am coborât privirea.
- Dona Mariana vrea doar să mă ajute, tată. Doar atât.
Nu te enerva. O să-i spun că nu se poate şi gata.
Tata mă privi mânios, dar se abţinu şi respiră adânc de mai multe ori, cu ochii închişi, înainte să
mai spună ceva.
- O s-o scoatem la capăt, mă înţelegi? Tu şi cu mine.
Fără pomenile tuturor ticăloşilor ălora. Şi chiar cu fruntea sus.
- Da, tată.
Tata îmi puse o mână pe umăr şi mă privi ca şi cum, pentru un scurt moment ce nu se va mai întoarce niciodată, era mândru de mine, cu toate că eram atât de diferiţi, cu toate că îmi plăceau cărțile pe care el nu le putea citi şi cu toate că mama ne lăsase singuri, faţă în faţă. În acel moment am crezut că tatăl meu era omul cel mai bun din lume şi că toată lumea îşi va da seama de asta dacă
viaţa, măcar o dată, catadicsea să-i ofere un dram de noroc.
- Tot răul pe care-l faci în viaţă se întoarce împotriva ta, David. Iar eu am făcut mult rău. Mult. Dar am plătit preţul. Iar soarta noastră o să se schimbe. O să vezi. O să vezi…
În ciuda insistenţei donei Mariana, care era isteaţă nevoie mare şi care îşi imagina deja cam cum stăteau lucrurile, nu i-am mai pomenit tatălui meu despre acest subiect. Când învăţătoarea a înţeles că
nu exista nici o speranţă, mi-a spus că în fiecare zi, la terminarea orelor, avea să-şi dedice o oră
numai pentru mine, să-mi vorbească despre cărţi, despre istorie şi despre toate acele lucruri care îl speriau pe tata atât de tare.
- Va fi secretul nostru, mi-a zis învăţătoarea.
Pe atunci, începusem deja să înţeleg că tatii îi era ruşine ca nu cumva oamenii să-l creadă un ignorant, o rămăşiţă inutilă a unui război care, ca mai toate războaiele, era purtat în numele lui Dumnezeu şi al patriei ca să-i facă să devină mai puternici pe nişte oameni care erau deja prea puternici înainte să-l fi provocat. Pe vremea aceea am început să-l însoţesc în unele nopţi pe tatăl meu în tura de noapte. Luam de pe strada Trafalgar un tramvai care ne lăsa la poarta cimitirului. Eu rămâneam în ghereta lui, citind exemplare mai vechi ale ziarului şi, din când în când, încercam să fac conversaţie cu el, o treabă anevoioasă. Tata abia mai vorbea, despre războiul din colonii ori despre femeia care îl abandonase. La un moment dat, l-am întrebat de ce ne-a părăsit mama. Eu bănuiam că
fusese din vina mea, din pricina unei fapte rele pe care am săvârşit-o, fie şi prin simplul fapt că m-am născut.
- Mama ta m-a părăsit încă înainte să fiu trimis pe front. Prostul am fost eu, care nu mi-am dat seama până când m-am întors. Aşa e viaţa, David. Mai devreme sau mai târziu, totul şi toţi te părăsesc.
- Eu n-o să te părăsesc pe dumneata niciodată, tată. Mi s-a părut că era pe cale să izbucnească în plâns şi l-am îmbrăţişat ca să nu-i văd chipul.
A doua zi, fără să mă fi anunţat în prealabil, tata m-a dus până la magazinele de stofe "El Indic" de pe strada Carmen. N-am apucat să intrăm, însă din vitrinele din hol mi-a arătat o femeie tânără şi surâzătoare care îi întâmpina pe clienţi şi le arăta pânze şi ţesături de lux.
- Aceea e mama ta, mi-a zis el. Într-una din zilele astea o să mă întorc aici şi am s-o omor.
- Nu vorbi aşa, tată.
M-a privit cu ochii înroşiţi şi am ştiut că încă o mai iubea şi că eu n-aveam s-o iert niciodată
pentru asta. Îmi aduc aminte cum am observat-o în secret, fără ca ea să ştie că noi eram acolo, şi că
am recunoscut-o doar după portretul pe care tata îl păstra într-un sertar de acasă, lângă pistolul lui din armată pe care în fiecare seară, când credea că eu dorm, îl scotea şi îl contempla ca şi cum ar fi avut toate răspunsurile, ori cel puţin pe cele suficiente.
Ani de zile aveam să mă întorc la porţile acelui magazin ca s-o pândesc pe furiş. N-am avut niciodată curaj să intru şi nici să mă îndrept spre ea când o vedeam ieşind şi îndepărtându-se pe Rambla în jos, spre o viaţă pe care mi-o imaginasem pentru ea, cu o familie care o făcea fericită şi un copil care îi merita afecţiunea şi atingerea pielii mai mult decât mine. Tata n-a ştiut niciodată că
uneori dădeam fuga s-o văd, sau că existau zile în care o urmăream de aproape, mereu pe punctul de a-i lua mâna şi de a păşi alături de ea, mereu fugind în ultima clipă. În lumea mea, marile speranţe trăiau doar în paginile unei cărţi.
Norocul la care tata râvnea atât de mult n-a sosit niciodată. Singurul hatâr pe care viața i l-a acordat a fost că nu l-a lăsat să aştepte prea mult. Într-o noapte, când ajungeam la poarta ziarului ca să intrăm în tură, trei ucigaşi plătiţi au ieșit din întuneric si l-au ciuruit dinaintea ochilor mei. Îmi amintesc mirosul de sulf şi nimbul fumegând ce se ridica din găurile cu care gloanţele îi arseseră
