Cum o mai duceţi? Tot cu succese?
- Facem şi noi ce putem, am răspuns eu.
- Nu fiţi modest, până şi fiică-mea citeşte aventurile alea pe care le publicaţi la ziar.
Am înghiţit în sec, surprins că fiica şoferului nu numai că ştia de existenţa mea, ci chiar ajunsese să citească unele din prostiile pe care le scriam.
- Cristina?
- Alta n-am, replică don Manuel. Domnul e sus, în camera de lucru, dacă vreţi să urcaţi.
Am încuviinţat în semn de mulţumire şi m-am strecurat în casă. Am urcat până la turnul de la etajul al treilea, care se ridica în dreptul terasei ondulate de ţigle multicolore. Acolo l-am găsit pe Vidal, instalat în acea cameră de lucru de unde se zăreau, în depărtare, oraşul şi marea. Vidal închise radioul, o drăcovenie de dimensiunile unui mic meteorit pe care-l cumpărase cu luni în urmă, când
fuseseră anunţate primele transmisiuni ale postului Radio Barcelona, din studiourile adăpostite sub cupola hotelului Colon.
- M-a costat aproape două sute de pesetas, iar acum se dovedeşte că nu spune decât tâmpenii.
Am luat loc pe două scaune puse faţă în faţă, cu toate ferestrele deschise către acea briză care mie, locuitor al oraşului vechi şi tenebros, îmi mirosea ca de pe altă lume. Liniştea era excepţională, ca un miracol. Se puteau auzi gâzele roind prin grădină şi frunzele copacilor legănându-se în vânt.
- Parcă suntem în toiul verii, am zis eu într-o doară.
- Nu te mai preface vorbindu-mi despre vreme. Mi s-a spus deja ce s-a întâmplat, zise Vidal.
Am ridicat din umeri şi am aruncat o privire peste masa lui de scris. Ştiam că trecuseră luni de zile, dacă nu chiar ani, de când mentorul meu încerca să scrie ceea ce el numea un roman "serios", departe de subiectele facile ale povestirilor sale poliţiste, pentru a-şi înscrie numele în secţiunile de cea mai veche tradiţie ale bibliotecilor. Nu se zăreau prea multe file.
- Cum staţi cu capodopera?
Vidal azvârli mucul ţigării pe fereastră şi privi în zare.
- Nu mai am nimic de spus, David.
- Prostii.
- Totul e o prostie în viaţa asta. Este pur şi simplu o chestiune de perspectivă.
- Ar trebui să scrieţi asta în cartea dumneavoastră.
Nihilistul din vârful dealului. Un succes răsunător.
- Tu eşti cel care va avea nevoie de succes, fiindcă ori mă înşel eu, ori începi să nu prea dispui de fonduri.
- Pot accepta oricând milostenia dumneavoastră.
- Toate au un început. Acum ţi se pare sfârşitul lumii, dar…
- …în curând îmi voi da seama că e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla, am completat eu.
Să nu-mi spuneţi că acum don Basilio vă scrie discursurile.
Vidal râse.
- Ce ai de gând să faci? întrebă el.
- Dumneavoastră nu aveţi nevoie de un secretar?
- Am deja cea mai bună secretară pe care o puteam avea. E mai inteligentă decât mine, infinit mai muncitoare, iar când zâmbeşte chiar mi se pare că lumea asta mizerabilă are un oarecare viitor.
- Şi cine e această minunăţie?
- Fiica lui Manuel.
- Cristina.
- În sfârşit te aud că-i rosteşti numele.
- V-aţi ales o săptămână greşită ca să râdeţi de mine, don Pedro.
- Nu te uita la mine cu faţa aia de miel dus la tăiere. Tu chiar îţi închipui că Pedro Vidal va permite ca şleahta aia de mediocri constipaţi şi invidioşi să te azvârle în stradă fără să facă nimic?
- Un cuvânt de-al dumneavoastră la director ar fi schimbat lucrurile cu siguranţă.
- Ştiu. De aceea eu însumi i-am sugerat să te concedieze, zise Vidal.
M-am simţit ca şi cum tocmai mi-ar fi ars o scatoalcă.
- Mulţumesc din suflet pentru că m-aţi împins înainte, am improvizat eu.
- I-am spus să te concedieze fiindcă am ceva mult mai bun pentru tine.
- Cerşetoria?
- Necredinciosule. Chiar ieri am stat de vorbă despre tine cu doi asociaţi care tocmai au deschis o nouă editură şi sunt în căutare de sânge proaspăt, pe care să-l stoarcă şi să-l exploateze.
- Sună minunat.
- Ei sunt deja la curent cu Misterele Barcelonei şi sunt dispuşi să-ţi propună o ofertă în urma căreia vei fi un om făcut.
- Vorbiţi serios?
- Fireşte că vorbesc serios. Vor să le scrii un foileton în cea mai barocă, mai sângeroasă şi mai delirantă tradiţie de grand guignol, care să facă praf şi pulbere Misterele Barcelonei. Cred că e ocazia pe care o aşteptai. Le-am spus că le vei face o vizită şi că eşti gata să te pui imediat pe treabă.
Am suspinat adânc. Vidal îmi făcu cu ochiul şi mă îmbrăţişă.
7
În acest fel, la câteva luni după ce împlinisem douăzeci de ani, am primit şi am acceptat o ofertă de a scrie romane de aventuri, sub pseudonimul Ignatius B. Samson. Prin contract, mă angajam să predau în fiecare lună câte două sute de pagini de manuscris dactilografiat, pagini înţesate cu intrigi, asasinate din înalta societate, orori nenumărate din drojdia societăţii, iubiri ilicite între moşieri cruzi şi inflexibili şi domnişoare nutrind dorinţe inavuabile, şi tot soiul de aventuri de familie întortocheate, cu nişte fundaluri mai cleioase şi mai tulburi decât apa din port. Seria, pe care am hotărât s-o botez Oraşul blestemaţilor, urma să apară într-un volum lunar, în ediție cartonată, cu o copertă ilustrată în culori vii. În schimb, urma să primesc mai mulţi bani decât crezusem vreodată că
se pot câştiga făcând ceva care să-mi inspire respect, şi să nu am altă cenzură decât cea impusă