Ea era. Chloe a mea. Inegalabila femme fatale din povestirile mele, coborâtă parcă de pe scena operei, acum în carne şi lenjerie. Avea tenul mai palid decât văzusem vreodată, iar părul negru şi strălucitor era tăiat într-un unghi drept care îi încadra chipul. Buzele îi erau vopsite cu ceea ce părea a fi sânge proaspăt şi nimburi negre de umbră îi înconjurau ochii verzi. Mişcările ei erau parcă ale unei feline, ca şi când trupul acela încins într-un corset lucitor, aidoma unor solzi, ar fi fost din apă şi

se deprinsese să-şi râdă de legea gravitaţiei. Gâtul ei zvelt şi interminabil era înconjurat de o bandă

din catifea stacojie de care atârna un crucifix răsturnat. Am contemplat-o cum se apropie încet, incapabil nici măcar să respir, cu ochii ţintuiţi asupra acelor picioare desenate cu un contur imposibil, sub ciorapii de mătase ce probabil costau mai mult decât câştigam eu într-un an de zile, în nişte pantofi cu vârf de pumnal care se înnodau la glezne cu benzi de mătase. În toată viaţa mea nu mai văzusem vreodată ceva atât de frumos, şi nici ceva de care să-mi fi fost atât de frică.

M-am lăsat purtat de acea creatură până la divan, unde am căzut, literalmente, în fund. Lumina lumânărilor îi mângâia linia trupului. Am rămas cu chipul şi cu buzele în dreptul pântecelui ei gol şi, fără să-mi dau seama ce fac, am sărutat-o sub buric şi i-am mângâiat pielea cu obrazul. În acele momente uitasem deja cine sunt şi de unde vin. S-a aruncat în faţa mea şi mi-a luat mâna dreaptă. Cu moliciune, aidoma unei pisici, mi-a lins degetele de la mână unul câte unul şi apoi m-a privit fix şi a început să-mi scoată hainele. Când am vrut s-o ajut, a zâmbit şi mi-a îndepărtat mâinile.

- Şşssst.

Când a terminat, s-a aplecat spre mine şi mi-a lins buzele.

- Acum tu. Dezbracă-mă. Încet. Foarte încet.

Am. ştiut atunci că supravieţuisem copilăriei mele bolnăvicioase şi lamentabile numai ca să

trăiesc acele secunde. Am dezbrăcat-o încet, dezvelindu-i pielea până când pe trupul ei a mai rămas doar banda de catifea din jurul gâtului şi ciorapii aceia negri din a căror amintire mulţi nefericiţi ca mine ar fi putut trăi o sută de ani.

- Mângâie-mă, îmi susură ea la ureche. Joacă-te cu mine. I-am mângâiat şi i-am sărutat fiecare centimetru de piele ca şi când aş fi vrut să-l memorez pentru totdeauna. Chloe nu se grăbea şi răspundea la atingerea mâinilor şi a buzelor mele cu gemete uşoare care mă călăuzeau. Apoi m-a făcut să mă întind pe divan şi mi-a acoperit trupul cu trupul ei, până când am simţit cum îmi arde fiecare por. Mi-am pus mâinile pe spatele ei şi am parcurs linia aceea miraculoasă care îi marca şira spinării. Privirea ei impenetrabilă mă observa de la doar câţiva centimetri de chipul meu. Am simţit că trebuie să-i spun ceva.

- Mă numesc...

- Şşşşşt.

Înainte să apuc să mai spun vreo prostie, Chloe şi-a aşternut buzele peste buzele mele şi, timp de un ceas, m-a făcut să dispar din această lume. Conştientă de neîndemânarea mea, dar făcându-mă să

cred că n-o observă, Chloe îmi anticipa fiecare mişcare şi îmi călăuzea mâinile peste trupul ei, fără

grabă şi fără pudoare. În ochii ei nu exista nici lehamite, nici absenţă. Se lăsa în voia mea, savurată, cu o răbdare infinită şi cu o tandreţe care m-a făcut să uit pe unde ajunsesem până acolo. În noaptea aceea, pentru scurtul interval al unui ceas, am învăţat fiecare linie a pielii sale aşa cum alţii învaţă

rugăciunile sau sentinţele de pedeapsă. Mai târziu, când abia mai puteam răsufla, Chloe m-a lăsat să-mi sprijin capul pe pieptul ei şi m-a mângâiat pe păr într-o tăcere îndelungată, până când i-am adormit în braţe, cu mâna între coapsele ei.

Când m-am trezit, camera era tot în semiîntuneric, iar Chloe plecase. Pielea ei nu mai era sub mâinile mele. În locul ei, o carte de vizită tipărită pe acelaşi pergament alb ca şi plicul în care îmi sosise invitaţia şi pe care, sub emblema cu îngerul, se putea citi: ANDREAS CORELLI

Editeur

Editions de la Lumiere

Boulevard St-Germain, 69. Paris

Pe verso era o adnotare scrisă de mână.

Dragă David, viaţa e făcută din mari speranţe. Când vei fi pregătit să ţi le preschimbi pe aledumitale în realitate, ia legătura cu mine. Eu te voi aştepta. Prietenul şi cititorul dumitale, A.C.

Mi-am strâns hainele de pe jos şi m-am îmbrăcat. Uşa camerei nu mai era închisă. Am parcurs coridorul până în salon, unde gramofonul tăcuse. Nu exista nici urmă de copilă, nici de femeia cu părul alb care mă primise. Tăcerea era absolută. Pe măsură ce mă îndreptam spre ieşire, am avut impresia că luminile se risipeau în spatele meu, iar coridoarele şi camerele se întunecau încetişor.

Am ieşit pe palier şi am coborât treptele întorcându-mă spre această lume, fără nici un chef. Când am ieşit în stradă, am apucat-o spre Rambla, lăsând în urmă zarva şi forfota umană din localurile nocturne. O ceaţă subţire şi călduţă urca dinspre port, iar scânteierea geamurilor de la hotelul Oriente era şi ea înceţoşată de un galben murdar şi prăfos, în care trecătorii se destrămau ca nişte dâre de abur. Am luat-o din loc în timp ce parfumul lui Chloe începea să se destrame din mintea mea, şi m-am întrebat dacă buzele Cristinei Sagnier, fata şoferului lui Vidal, vor fi având acelaşi gust.

4

Nu ştii ce-i setea până când nu bei pentru prima oară. La trei zile după vizita mea la "El Ensueno", amintirea pielii lui Chloe îmi ardea până şi mintea. Fără să spun nimănui nimic - cu atât mai puţin lui Vidal -, m-am hotărât să-mi adun puţinele economii de care mai dispuneam şi să mă duc acolo în acea noapte, cu speranţa că vor fi suficiente ca să cumpăr fie şi numai o clipă petrecută în braţele ei.

Trecuse de miezul nopţii când am ajuns la scara cu pereţi roşii care urca până la "El Ensueno".

Lumina de pe scară era stinsă şi am urcat încetişor, lăsând în urmă fremătătoarea citadelă de cabarete, baruri, music-halls şi localuri greu de definit cu care anii celui de-al doilea război mondial din Europa lăsaseră semănată strada Nou de la Rambla. Lumina tremurătoare care se strecura dinspre portal contura treptele în faţa paşilor mei. Când am ajuns la palier, m-am oprit să caut cu mâinile ciocanul de bătut în uşă. Degetele mele au atins greoiul obiect din metal, iar când l-am ridicat, uşa a cedat câţiva centimetri şi am înţeles că era deschisă. Am împins-o uşor. O tăcere absolută mi-a mângâiat chipul. În faţa mea se deschidea un semiîntuneric albăstrui. Am înaintat câţiva paşi, nedumerit. Ecoul luminilor din stradă pâlpâia în văzduh, dezvăluind privelişti fugare ale pereţilor goi şi duşumeaua crăpată din lemn. Am ajuns la sala pe care mi-o aminteam împodobită cu catifele şi mobilier opulent. Era pustie. Stratul de praf ce acoperea duşumeaua strălucea precum nisipul la scânteierea firmelor luminoase din stradă. Am înaintat lăsându-mi urmele paşilor întipărite în praf.

Nici urmă de gramofon, de fotolii sau de tablouri. Tavanul era spart şi se întrezăreau grinzile din lemn înnegrit. Vopseaua de pe pereţi atârna în fâşii ca o piele de şarpe. M-am îndreptat spre coridorul care ducea spre camera unde o întâlnisem pe Chloe, Am traversat tunelul acela întunecat până când am ajuns la uşa cu două canaturi, care acum nu mai era albă. Nu mai exista clanţă, doar un orificiu în lemnul uşii, ca şi când mânerul ar fi fost smuls cu violenţă. Am deschis uşa şi am intrat.

Dormitorul lui Chloe era o celulă cufundată în beznă.

Pereţii erau carbonizaţi şi cea mai mare parte din tavan se prăbuşise. Puteam vedea pânza de nori negri ce străbăteau cerul şi luna care proiecta un nimb argintiu peste scheletul metalic a ceea ce fusese divanul. Atunci am auzit podeaua scârţâind în spatele meu şi m-am întors rapid, înţelegând că

nu eram singur în acel loc. O siluetă întunecată şi ascuţită, de bărbat, se contura în dreptul intrării dinspre coridor. Nu îi puteam citi chipul, dar eram sigur că mă observă. A rămas acolo, nemişcat ca un păianjen, timp de câteva secunde, cât mi-a luat până să reacţionez şi să fac un pas spre el. Într-o clipită, silueta s-a retras în întuneric şi, când am ajuns în salon, nu mai era nimeni. Un şuvoi de lumină de la o firmă suspendată de partea cealaltă a străzii a inundat sala pentru o secundă, dezvăluind o grămăjoară de dărâmături îngrămădite lângă perete. M-am apropiat şi am îngenuncheat în faţa rămăşiţelor roase de flăcări, de unde ceva ieşea la iveală. Nişte degete. Am îndepărtat cenuşa care le acoperea şi, treptat, s-a configurat conturul unei mâini. Am apucat-o şi, când am tras de ea, am văzut că era retezată în dreptul încheieturii. Am recunoscut-o de îndată şi am priceput că mâna acelei copile, despre care crezusem că era din lemn, de fapt era de porţelan. I-am dat drumul peste grămada de rămăşiţe şi am plecat.

M-am întrebat dacă nu cumva mi-l închipuisem pe străinul acela, fiindcă nu exista nici o urmă a paşilor săi prin praf.

Am coborât din nou în stradă şi m-am oprit în dreptul clădirii, scrutând de pe trotuar ferestrele

primului etaj, complet zăpăcit. Oamenii treceau pe lângă mine râzând, neluându-mi în seamă prezenţa.

Am încercat să găsesc silueta acelui străin prin forfota de lume. Ştiam că e acolo, probabil la doar câţiva metri, observându-mă. Imediat am trecut strada şi am intrat într-o cafenea înghesuită, înţesată

de oameni. Am izbutit să-mi găsesc un loc la tejghea şi i-am făcut semn ospătarului.

- Ce doriţi?

Aveam gura uscată şi nisipoasă. - O bere, am improvizat eu.

În timp ce ospătarul îmi turna băutura, m-am aplecat în faţă.

- Auziţi, ştiţi cumva dacă localul de vizavi, "El Ensueno", s-a închis?

Ospătarul lăsă paharul pe tejghea şi se uită la mine ca la un tâmpit.

- S-a închis acum cincisprezece ani, zise el.

- Sunteţi sigur?

- Bineînţeles. După incendiu nu s-a mai deschis. Altceva?

Am făcut semn că nu.

- Vă costă patru centime.

Am plătit consumaţia şi am plecat de acolo fără să mă ating de pahar.

A doua zi am ajuns la redacţia ziarului înainte de program şi m-am dus ţintă la arhivele de la subsol. Cu ajutorul lui Matias, responsabilul, şi călăuzindu-mă după ce-mi spusese ospătarul, am început să consult primele pagini ale ziarului La Voz de la Industria din urmă cu cincisprezece ani.

Mi-a luat vreo patruzeci de minute până când am găsit povestea, de fapt o scurtă notiţă. Incendiul avusese loc în zorii zilei de Corpus Dei din anul 1903. Şase persoane au pierit surprinse de flăcări: un client, patru din fetele angajate şi o fetiţă care lucra acolo. Poliţia şi pompierii indicaseră drept cauză a tragediei o lampă cu gaz defectă, cu toate că patronatul unei parohii din apropiere invoca răsplata divină şi intervenția Sfântului Duh ca factori determinanți.